- Cristian Tiberiu Florea, "17 pași pe strada Mântuleasa. O incursiune freatică", Editura Eikon, București, 2023
O ingenioasă construcție literar-culturală ne propune profesorul gălățean Cristian Tiberiu Florea, la interferența dintre istorie, filosofie și literatură, un model transdisciplinar, influențat, probabil, și de teoriile lui Basarab Nicolescu, citat de câteva ori în carte.
Poate chiar mai ingenioasă, ținând cont de specificul eseului, dar promițând și îndeplinind căi și inedite perspective, precum romanul "Cișmigienii" al lui Eugen Cadaru, unde se pornea de la următoarea premisă: "Cum ar fi fost România dacă la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului?"
Cristian Tiberiu Florea ar putea scrie un roman despre Mircea Eliade plecând de la eseul său în 17 pași, el neschimbând datele istoriei, dar oferind, cum scriam mai sus, noi perspective hermeneutice.
Cu o plăcere intelectuală rar întâlnită, C.T. Florea ne poartă printr-o grădină a spiritului, dacă tot am amintit de Cișmigiu, deschizând și uneori închizând labirinturi, la un moment dat fiind obligat de dialectica personală să stabilească un raport just între memorie și imaginație, la începutul capitolului "Partea cea mai prețioasă". Aici îl citează pe Francis Bacon: "Părțile componente ale învățăturii umane au legătură cu trei părți ale înțelegerii umane, care este sediul învățării: al istoriei pentru memoria sa, al poeziei pentru imaginația sa și al filosofiei pentru rațiunea sa", de la aceste considerații apelând și la Mircea Arman și Hegel, ajungând la convingerile lui Eliade, importante pentru a-i înțelege chiar și partea mai delicată a vieții, simpatia pentru o anumită ideologie, manifestările literare rezultate din acest punct de vedere și comentariile privindu-le fiind unul dintre punctele forte ale volumului, "viziunea adevărului" fiind mai importantă decât reamintirea-rememorarea, foamea de absolut, de arhetip fiind "vinovată" de anumite greșeli. Eliade ar prefera (și în "Aspecte ale mitului", capitolul "Mitologia memoriei și a uitării") imaginația creatoare, "preamărindu-i virtuțile, arătând neîncredere față de albia înșelătoare a memoriei. Cât de mult l-a preocupat acest raport reiese din frecventele referințe presărate atât în opera științifică, cât și în cea literară (proza scurtă, roman, jurnal). Pusă în contrapunct cu imaginația, memoria ilustrează, pentru Eliade, starea de corupere și decădere a principiilor superioare." (p.83)
Aproape nu se putea altfel, Sacrul este ascuns în… profanul literaturii despre literatură: "Fiind creatoare, imaginația este de origine divină, și e cu adevărat partea cea mai prețioasă, pentru că permite vederea celor nevăzute, a celor ascunse…" (p.85)
Într-un dialog dintre Zaharia Fărâmă și Lixandru, C.T. Florea identifică codul, cifrul, în acel dialog spunându-se "Vedeți, că asta nu v-o pot spune!", Lixandru comunicându-i bătrânului (cititorului, în general) că există un "gen de realitate" care "nu se poate comunica discursiv, mediat, ci trebuie văzută apelând la un fel special de vedere. Cu alte cuvinte, ține cunoașterea imediată de prizarea directă a Realității, nu de lucruri care pot fi transmise prin mijlocirea limbajului." (p.85)
Așadar, Cristian Tiberiu Florea, prin acest demers, este quasi-singular, înrudindu-se cu acel Eugen Cadaru văzut de Cătălin Badea-Gheracostea, în "Observator cultural", conform căruia autorul "Cișmigienilor" ar crede că "salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputînd fi redată decît prin realism magic."
Ținând cont de subtitlul cărții, dar și de preocuparea sa de bază, geografia, C.T. Florea contribuie și la un nou capitol de geografie literară, oarecum în maniera lui Cornel Ungureanu, poate și ca la Andreea Răsuceanu, vizavi de subiectul Străzii cu pricina.
Desigur, "totul curge"... dinspre strada Mântuleasa, toate drumurile duc la această cale, dar, atenție, până la urmă personajul principal, ca să spunem așa, este Mircea Eliade, autorul nuvelei "Pe strada Mântuleasa", nuvela care îl are în prim plan pe Zaharia Fărâmă, bătrânul învățător (alter ego al lui Eliade, după unii, după cum aflăm și din carte, p.138 - Claude-Henri Rocquet: "geamăn mitic și dublu frățesc" al lui Eliade) care se va rătăci (sau nu) în labirinturile puterii demonice de după 1947, cititorul fiind atras într-o inițiere aparte, apropo și de avatarurile unei anumite însetări de putere din perioada interbelică…
Volens nolens, poate Cristian Tiberiu Florea, bachelardian sau nu, pune bazele unei… freatici literare, apropo de toate subteranele (inconștientului sau mult prea conștientului) izvoarelor beletristice.
Aproape în altă ordine de idei, cu tabieturi amintinde de Mateiu Caragiale (amintit în chiar ultimul rând al cărții), dar și de părinți mai responsabili ai prozei polițist detectiviste, cărturarul Cristi Florea (CTF, de aici mai departe) ar putea să parieze și pe literatură, dovadă fiind începutul acestui volum de eseuri (textul introductiv, intitulat "Nocturnă pe Mântuleasa cu padelă și vin bun"), care în sine, în întregul său, poate fi chiar un omagiu pentru un Odobescu sau un contemporan precum Andrei Pleșu.
Ori, apropo de ape filologice freatice, poate chiar sfidează viitorul criticii (analizei) literare, cuantic nuclear, în maniera unui Felix Nicolau, via Ștefan Lupașcu și Basarab Nicolescu, ultimii doi amintiți la pagina 18, unde este citat Nicolescu, din volumul de memorii "De la Isarlâk la Valea Uimirii": "Ficțiunea devine astfel reală, iar realitatea este fictivă", concluzia lui CTF de la finalul primului text, "Tip sau arhetip", vizând modelul Ana Pauker pentru Anca Vogel, ținând cont că Eliade a negat cumva filiația, fiind aceasta: "În procesul creativ, crâmpeiele de istorie personală și colectivă trăite de Mircea Eliade absorb, prin infuzie, elementele pur imaginative, lăsându-se, astfel, transfigurate. De aceea, putem considera, de-acum, personajul Anca Vogel tot atât de fictiv, de mitologic, pe cât este de real. Și invers."
Nădăjduim să nu vă speriați de acest nucleu, cel oarecum tehnic, care, totuși, nu predomină; cert este că pentru savurarea deplină a eseului care, sic, este și el o țesătură de alte 17 eseuri, trebuie pornit la drum prin (re)citirea nuvelei lui Eliade!
În ultimă instanță, C. T. Florea își salvează "eroul" subliniind "miezul sacral al literaturii sale", miez care ajută la depășirea factorului istoric, acest punct de vedere fiind "poate singura perspectivă prin care însăși biografia lui poate fi salvată de vicleniile istoriei în care a trăit și care și-a lăsat asupră-i stigmatele. Dacă nu pot fi justificate, crezurile acelui Eliade pot fi înțelese, în resorturile lor sufletești, așa cum putem înțelege cum mirajul unei societăți egalitare, fraterne, întruchipate de ideologia comunistă și de regimul sovietic l-a sedus, inițial, pe un Panait Istrati." (p.57)
