Dacă în urmă cu câteva luni scriam despre „cronica unei lansări anunțate”, în seara zilei de 30 octombrie, așteptarea a luat sfârșit… La Casa Cuza a Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați a fost lansată complexa carte a Elsei Stavro, „Identitatea aromânilor din Albania, de la elenizare și dictatura atee, la interculturalism”, apărută la Ed. Etnologică, București, 2024.
Profesorul universitar, jurnalistul și scriitorul Cătălin Negoiță, unul dintre organizatorii lansării, care a scris și prefațat tomul, aprecia pe Facebook, chiar în seara evenimentului: „Ce poveste frumoasă despre aromâni a spus buna mea prietenă, Elsa Stavro!”
Și, într-adevăr, pe lângă partea strict științifică a apariției editoriale de 331 de pagini (volumul cuprinde lucrarea de doctorat a Elsei Stavro, al cărei îndrumător a fost prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu), câte povești se ascund în paginile cărții!
Unele dintre acestea, cât se poate de… românești, reliefând un adevăr istoric prea puțin cunoscut: contribuția românilor, în general, și a aromânilor, în particular, la apariția și consolidarea statului albanez modern! Cert este că, dincolo de această parte de bucurie a Istoriei, este surprinsă și partea întunecată a Istoriei: iminenta dispariție a aromânilor din Albania, recunoscuți ca minoritate abia în anul 2017, „albanizarea” acestora, după deja trecuta elenizare, fiind un fapt contemporan care nu poate fi contrazis… statistic. Totuși, continua muncă de cercetare a Elsei Stravo (în aceeași seară a mai fost prezentată o nouă apariție editorială, asupra căreia vom reveni, un „album” fotografic realizat de un colectiv, unde este și neobosita Elsa Stavro, alături de Emil Țîrcomnicu și Cătălin Alexa, al cărui titlu este semnificativ: „Lecturi vizuale etnologice la aromânii din Albania - Tirana, Kavaja, Durres: memorie, tradiție, grai, patrimoniu”!) ne face să fim optimiști: dincolo de ultima cifră vehiculată (doar 2.459 de persoane declarate aromâne, la ultimul recensământ), când începi să călătorești cu adevărat în localitățile Albaniei, intrând în contact cu oamenii, se observă, și cu mult umor, dar și cu tristețe, că mulți sunt aromâni, dar nu se declară astfel. Așadar, numărul real ar putea fi mult mai însemnat și trebuie să se facă mult mai mult pentru conștientizarea, în primul rând a aromânilor de acolo, a situației (lor) reale, istorice.
Citește și „Galațiul, un oraș pe care îl consider, la fel ca pe Tirana, al meu”
Evenimentul a început cu o prezentare a aromânilor și a istoriei lor, realizată de către Cătălin Negoiță, care ar fi putut vorbi despre aromânii din întregul spațiu balcanic ore în șir (pasiunea sa pentru acești români ducându-l până acolo încât a învățat și graiul acestora), încheindu-și discursul cu meritatele vorbe: „Felicitări, Elsa! Un doctor în istorie care-și merită, pe deplin, titlul.” Și, într-adevăr, a remarcat și subsemnatul, în lucrarea Elsei Stavro sunt vreo patru-cinci lucrări de doctorat, numeroșii studenți prezenți la lansare având prilejul să cunoască foarte multe și din istoria albanezilor, în particular, a Balcanilor în general, aromânii având un rol cu totul deosebit (și) în renașterea sârbilor și grecilor, atât în secolul al XIX-lea, cât și în următorul. Dar, desigur, în volumul lansat este și sociologie, istorie a culturii, istorie bisericească, mulți dintre cei prezenți crucindu-se, la propriu și la figurat, când au aflat cum Patriarhia de la Constantinopol a ajuns să desființeze, la sfârșit de secol XVIII, arhiepiscopia de la Ohrid, atât de strâns legată de legendarul oraș-stat, aproape stat, al aromânilor, Moscopole.
Elsa Stavro, la sfârșitul prezentării sale, învingând „vidul istoric”, a ținut să mulțumească în mod special îndrumătorilor Constantin Ardeleanu și Cătălin Negoiță, lui Iulian-Gabriel Bârsan, profesorilor de limbă română („mult e dulce și frumoasă limba” Elsei Stavro, cu tot umorul său special) Gina-Aurora Necula, Ionel Apostolatu, altor profesori și prieteni precum Violeta Pușcașu, Romeo Ionescu, Liviu Coman-Kund, Iulia Gavrilă, Roxana Artene-Penciu, Călin-Andrei Macedon, Anca Mihaela Spânu!
Totul s-a încheiat cu mult regretatul… aromân Ion Caramitru recitând o variantă a Mioriței în… aromână, ca să nu mai spunem aproape nimic despre degustarea plăcintei cu brânză, gătită după o rețetă tradițională, chiar de către Elsa Stavro, deși inițial planul a fost cu niște baclavale albaneze! Sau aromâno-albaneze!
