Victor Dragomir (VD) ne-a citit două proze scurte - "Etajul opt" şi "Pişcot" - cu care a încântat şi convins auditoriul de talentul său de SF-ist şi de viziunea sa multidimensională asupra Universului, ceea ce se va vedea indubitabil şi în comentariile serii.
”VD este un excelent povestitor, ține cititorul cu sufletul la gură - o combinaţie între David Lynch și Alfred Hitchcock; proza sa are valențe psihologice, el știe să analizeze, să coboare în profunzimile subconștientului, dar, în egală măsură, ceea ce conturează și finalizează creația sa este bunătatea - ex.: seara mă gândesc la Pișcot și știu: în universul lui, imaginația mea construiește o lume mai bună; ce poate fi mai frumos decât să primim în suflet lumina?” (Daniela Lăcrămioara Capotă)
“Două lucruri am făcut în ziua aceea. Am alergat prin oraș să rezolv treburi gospodărești și, ca în fiecare vineri în care programul îmi permitea, am participat la ședința cenaclului. Puțin după ora 21 am ajuns în fața blocului cu prietenul și colegul meu, sporovăind despre cele petrecute. Ca de fiecare dată, l-am însoțit până la ușa liftului. Ascultând ecoul pașilor săi, am ridicat privirea către indicatorul luminos de pe ușa metalică. Imobilul în care locuim are șapte etaje, însă atunci ne aștepta o surpriză. Am văzut amândoi optul zâmbind provocator. Am rămas minute bune în fața ascensorului care se încăpățâna să expună ceva inexistent. Ne priveam și nu știam cum să reacționăm.
- Parcă n-am băut atât de mult, mi-a zâmbit amicul, scărpinându-și mustața. Avem în bloc etajul opt?
- Se pare că da, i-am zâmbit complice. Am ajuns în Zona Crepusculară și noi suntem actorii principali.
Am ridicat mâna către întrerupător, însă gestul prietenului meu mi-a oprit elanul.
- Cred că am să-l iau pe celălalt, mi-a spus întinzând bastonul spre capătul holului. S-a îndreptat către al doilea lift, care, întâmplător, se afla la parter. Câteva secunde a ezitat să tragă mânerul, apoi i-am auzit glasul ironizând întâmplarea. Ecoul s-a stins treptat, în pereții din beton.
Banal, nu?
Așa am spus și eu până când, împins de o curiozitate care nu-mi dădea pace, am apăsat butonul. Ascensorul a coborât trecând prin cifra șapte, apoi șase și, în câteva zeci de secunde, a ajuns în fața ochilor. Am privit precaut prin fereastra îngustă, apoi am deschis ușa.
- P, plus șapte, am rostit făcându-mi curaj.
De jur împrejur, pereții capitonați cu lambriu zâmbeau în lumina palidă. Nici pomeneală de cifra opt. M-am întors cu fața către oglindă și am studiat sinopticul. Am simțit inima pulsând cu putere și timpanul asaltat de un țiuit misterios. Nu îmi venea să cred. Prin suprafața argintată, dincolo de panica instalată ad-hoc, creierul meu interpreta o imagine diferită. Deasupra chenarului în care erau așezate cifrele, optul strălucea în mijlocul unui comutator de mărimea unei monede de cincizeci de bani. Cercul clipea și am fost tentat să-mi schimb poziția corpului. Din față, nici urmă de etajul buclucaș. Pentru o clipă mi-a venit o idee năstrușnică. Am privit încă o dată oglinda, apoi am întins mâna analizând reflexia. Am atins tasta virtuală și ascensorul a pornit ușor, iar zgomotul de fond din ureche a dispărut. Am așteptat până când cercul luminos care înconjura cifra opt nu a mai clipit. Liftul s-a oprit și am rămas secunde bune iscodind interiorul. Am ieșit pe același mozaic bine-cunoscut și am privit înscrisul de pe frontispiciul de metal.
SARCINĂ MINIMĂ ȘI MAXIMĂ 74,6 KG
- Asta le întrece pe toate, am spus suduind. Exact ce-am văzut dimineață pe displayul cântarului.
În lateral, acolo unde ar fi trebuit să fie balconul și al doilea ascensor, am descoperit un perete pe care atârnau două tablouri pictate manual. În primul, un lup negru, iar în cel de-al doilea, unul alb. Nu am stat să le contemplu. Am privit în lungul palierului, încordându-mi auzul. Lumina neonului împrăștia vag o senzație de liniște. Nu exista casa scărilor și cele 16 uși erau la fel. Aceleași covorașe bej și praguri înalte. Mânere cu rozete de culoare aurie și yale rotunde. 16 uși similare cu a mea. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am pășit timid și senzorul de mișcare a declanșat primul bec. L-am privit până când s-a stins, apoi mi-a venit o idee la fel de grozavă. M-am căutat în buzunare și am scos cheile. Am mers pe vârfuri până în dreptul celei de-a treia uși din partea dreaptă. Tremuram, însă am avut puterea să o deschid. M-am oprit în holul interior privind către cameră, apoi un chip jovial s-a ivit de după zid. M-am speriat atât de tare, încât am scăpat cheile pe gresie.” ("Etajul opt" - fragment)
„Dacă regretații Victor Cilincă ori Dimitrie Lupu, mentorii cenaclului în ceea ce privește SF-ul și literatura fantasy, l-ar fi ascultat pe VD în această seară, cu un ochi ar fi râs, cu unul ar fi plâns; dar plânsul nu ar fi fost de natură critică, ci, mai degrabă, sentimentală: autorul este în pragul maturității artistice, ba chiar poate îndrăzni să urce pe marea scenă a literaturii de gen; personajele lui, din cele două texte, sunt memorabile, situațiile incredibile (ceea ce este de bine, evident, în acest caz), micile detalii de pus la punct putând fi rezolvate ușor de un redactor de carte profesionist.” (A.G. Secară)
* Vineri, 25 aprilie, de la ora 18,00, la sediul cotidianului "Viaţa liberă", va citi Gina Constantin Marinescu.
