Lucrând la monumentul funcționarului român de-o veșnicie, de când veșnicia s-a născut birocratic pe lângă sat, fără moașă și prea mult destin, monument care va fi plasat între Casa Poporului și Catedrala Mântuirii Neamului, intelectualul român autentic trebuie neapărat să se inspire din textul dramatic al lui Radu Horghidan, care, după această piesă, nu va mai avea nevoie de nicio prezentare: a, dumneavoastră sunteți tatăl lui Valentin Ionescu, alt mare Ionescu în cultura română!?
Radu Horghidan a scris un nou capitol din istoria suprarealismului (moderat) la Dunărea de Jos, dar și a culturii și a cultului Absurdului, reușind un fel de breșă hermeneutică, împreună, până vom citi doar textul, vom mărturisi așa, ca Martor al lui Ionescu!, cu regizorul Adi Iclenzan, care s-a întors la Galați cu o nouă producție, "VIAȚA, MOARTEA ȘI ÎNVIEREA DOMNULUI VALENTIN IONESCU" de, cum scriam, Radu Horghidan, scenografia Mihai Păcurar, un nou spectacol din cadrul „Proiect 9. Teatru românesc contemporan”, breșă prin teoria teatrală a absurdului, filosofică și ea, cu absurd pre absurd călcând, dar și îndepărtându-se de absurdul deja alienat, aproape abstractizat, al lui Ionesco și Beckett, printre alții, relevând faptul că absurdul este uneori atat de firesc încât nici nu ne dăm seama că este Șeful nostru cel de toate zilele (fără aluzii teologice!)...
Cumva regizorul alege să termine o trilogie care s-ar putea intitula „Amintiri din epoca de aur a… tranziției”, tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte a birocrației, corupției (chiar și când te lupți cu ea, devii corupt prin învecinare și contagiune), principalii complici fiind mai sus-menționatul și acuzatul Horghidan, dar și directorul instituției, atât în piesă, cât și în realitate (cum se întrepătrund realitatea cu imaginarul, ficțiunea, sic!), în piesă Marian Adochiței, interpretat cu vervă, poftă, chiar de Florin Toma, care „înnoadă” mare succes după mare succes la conducerea Dramaticului gălățean, semn al maturității depline la care a ajuns colectivul.
Desigur, nimic nu se poate face fără vreo secretară monumentală, Oana Mogoș demonstrând încă o dată că nimic nu-i este străin din ceea ce este omenesc (tare aș fi curios cum ar fi în Lady Macbeth, și în Shakespeare, și în Ionesco!), importanța unui NU fiind reliefată cu un râs pe care nu ai cum să-l uiți, cu toate sugestiile, inflexiunile, armoniile și dizarmoniile posibile! Un râs de scenă care intră în dialog cu râsul la fel de colorat și de construit migălos al lui Florin Toma! Când Oana apare și ca preot, poate bătând apropo către capul de azi al Bisericii Anglicane, deja sala nu mai poate de râs și începe să se gândească la cele veșnice al Comediei divine!
Este o replică, la un moment dat, care se referă, subtil, la tot ceea ce este important în viață și mai ales ceea ce ce facem cu toții la serviciu: nu-i așa că suntem cu toții de neînlocuit, atât de importanți? Și că baza este să știi să o iei sau să o dai! Baza oricărui regulament de ordine interioară, ce credeați?
Nici I.A. nu scapă… (iar Ciprian Brașoveanu zdruncină secretariatul Raiului!)
Elena Anghel (Nico, soția lui Vali, dar și Aurora, Inteligența artificială, ultima doar auzindu-se, sic!) și Elena Emandi (Izabela, colegă, secretară și ea, narator și înger) sunt și ele de neuitat, (ca și) pufuleții cu vitamine care tot apar la început, membrii echipei fiind atenți la tot felul de mici amănunte, de exemplu importanța… firului roșu al democrației românești contemporane, sulul de hârtie igienică, care de la Victor Rebengiuc (care îl recomanda Ceaușeștilor, amintiți și ei în text, și altora ca ei pentru a se șterge la gură) până la măsurarea celor cincizeci de metri care consfințeau lipsa fraudei… universale. Cine ar intra la spectacol mai târziu, apropo și de I.A., ar putea crede că este și într-o variantă teatrală a „Vânătorului de recompense” (Blade Runner), ajutorul de neprețuit al post-it-uilor și al markerelor cu negru (chiar nu se mai poate fără ele, apropo de alte și alte replici spumoase, precum și aceasta: Sunt funcționar, deci mă îndoiesc!), arătând că timpul este învins în montare, ne aflăm și prin anul 2049, pardon, 2050, înainte ca personajul principal, interpretat de Ciprian Brașoveanu să treacă la cele cu adevărat veșnice, la Eul cu adevărat fluid, la demonstrarea unei formule care ar trebui să asigure Dreptatea universală, și la o judecată de apoi care se anulează sau se amână la infinit deoarece Judecătorul poate deveni brusc prea ocupat, poate la o cafea cu Derrida sau Foucault, menționați, cumva post-existențialist, apropo de cușca invizibilă (cu tot universul concentraționar, democratic au ba, sic!) în care Ciprian trece prin toate stările posibile, erou și anti-erou, mai ales, în căutarea corectitudinii imposibile… Poate ar fi unul dintre rolurile vieții sale de actor (nu întâmplător a fost distins la recent încheiatul festival de la Galați cu premiul pentru cel mai bun personaj principal), dar ar fi păcat să-l ținem minte doar în grotescul unei ființe în care ne putem regăsi cu toții, dacă nu suntem atenți la… memoriile noastre! Memorii pe care personajul le lasă căutând să se lămurească, Ivan Ilici evoluat, cumva, dacă a trăit bine, cum trebuie, pentru mântuirea viitoare! Dar sugestia scriitorului este.. clară: precum în cer, așa și pe pământ, dar… poate că nu!
Nu puteam să-l uităm pe copilul lui Ionescu, care este și afacerisul upgradat și el, vechiul Lumânararu din istoria literaturii române, Omul care știe să se descurce în orice împrejurare, Mihai Păun, care aici cântă, râde, dansează (sau nu?), personajul fiind uitat la final: ar fi putut să intervină și cel mai sus posibil, măcar pentru o (ultimă) certitudine, dar, dacă veți merge la piesă, veți fi siguri că nu mai există nicio certitudine!
Decât aceea a unei piese și a unei montări despre care se va mai vorbi și peste o sută de ani, dacă nimic nu se va schimba în tot ceea ce este omenesc și românesc.
Să îi amintim și pe ceilalți membri ai echipei: muzica live - Marin Schiopu, regizor tehnic - Gigi Busuioc, sufleor - Lavinia Eiler, figurație - Mariana Tabac și Liliana Radu, sunet - Sebastian Marcu, lumini - Marian Tarazi.
Să lăsăm în scris!
Așadar, să lăsăm în scris (așa este ultima replică a textului montat: „Să lăsați în scris!”, este important pentru Istorie!) despre această reușită a teatrului românesc contemporan. Și nu numai! Cred că orice dramaturg, om de teatru, ar fi fost mulțumit de ceea ce a scris Radu Horghidan (și a montat Adi Iclenzan): de la Caragiale, la (Mitică Popescu), și al lui Camil Petrescu, la Eugen Ionescu, Petre Barbu și Răzvan Petrescu (alți gălățeni consacrați în lumea deosebită a Teatrului… ca lume), ca să nu mai amintim și de Leta Popescu și capodoperele sale.
Momentan, aceasta este capodopera lui Radu Horghidan, să ne-o lase și în scris, să ne-o dea, carevasăzică, și tipărită, și cu isbn, și cu formula aceea cu tot, formula pe care o scrie Vali Ionescu secretarei care este și ea doar o secretară-înger, chiar și înger find, formula umanității aproape perfecte, care vine de la Galați, și s-o învățăm cu toții pe de rost și la orice întâlnire să o recităm cu toții în cor! Să fie în orice programă școlară sau curriculă sau cum s-ar mai numi! Parol! Curat formula!
