Ş-acum l-aud... bătea la geam şi mă striga -
zicea că-i Singur pe Pământ şi că nu are
un loc al lui, numai al lui... şi i-am deschis
cuviincios: era Cuvântul de Onoare!
Venea de mult, dintr-un demult şi dintr-un timp
tulburător, sfinţit de Mama şi de Tata,
şi dintr-un spaţiu-n care Lacrimile dor,
iar Veşnicia niciodată nu e gata!
Şi a tăcut... ş-apoi (mi)-a zis că-i azvârlit
de colo, colo... parc-ar fi un fitecine,
parcă n-ar fi cel care-a fost la Început,
şi (mi)-a mai zis că Locul lui este la mine!
Ce pot să fac?... n-am încotro, l-îmbrăţişez
şi mă declar evlavios la fiecare:
sunt un bogat, cel mai bogat... am ce vă da
curat şi demn... vă dau Cuvântul de Onoare!
