(...)Doctorul-de-păpuşi stă în salonul său alb, cu mâinile pe genunchi, privind tavanul unde visul mâinii sale, cosând irişii lui Dumnezeu, se derulează continuu; la un moment dat, degetele mâinii stângi se fac că apucă un ac, iar degetele mâinii drepte se fac că apucă un fir de aţă, netezit, întâi de toate, într-o despicătură din colţul buzelor, şi abia apoi strecurat prin urechile acului; mâna stângă, internată în camera de psihiatrie începe să se mişte în acelaşi ritm cu mâna dreaptă de deasupra. Doctorii care-l privesc de sus, printr-un geamlâc, se sperie, cheamă infirmierii, îl dau afară din spital fără nicio explicaţie. Mâna stângă continuă lucrul, doctoru-de-păpuşi este în derivă. Porneşte, fără voia sa, spre periferiile oraşului. Odată ce înaintează, blocurile se şterg, cerul se înspăimântă şi se retrage în apartamente precum un copil care se ascunde după fusta mamei. Rămân numai oamenii periculoşi şi răutatea lor. (...) (Radu Dragomir – Urcuşul)
„Radu Dragomir câştigă dexteritate în capacitatea de a jongla cu planurile, din real în ireal, de a-şi găsi semne/ subiecte mistice; are mici piedici care ţin de formulări ce nu se potrivesc/ nu intră în text; remarcabilă frumuseţea cu care face anumite jonglerii aproape cinematografice; un pas teribil înainte şi ca scriitură, dar şi ca problematică abordată – comparativ cu ceea ce ne-a mai prezentat; magicul este greu de abordat, dar seriozitatea autorului asupra actului scrisului conduce la reuşita textului; problematizează la modul profund; o propunere de suprarealism şi chiar de realism magic.” (Stela Iorga)
„Ideea nu este originala; a renunţat la vocabularul luxuriant; pare mai constant şi mai cumpătat în scris.” (Elena Donea)
„Nu-mi place nimic la textul prezentat; deşi există o referire la un fior mistic, discursul personajului auctorial nu pare firesc, nu pare normal; o proză în registru axiologic minor.” (Viorel Ştefănescu)
„Este pe trend ascendent; mi-a amintit de Friedrich Nietzsche prin mitul morţii lui Dumnezeu; referitor la tehnica scrisului, pare prea alambicat, prea voit dificil, prea artificial.” (Andrei Velea)
„O încercare temerară de abordare unei proze fantastice cu insule vag magice; în ciuda unor învârtoşiri asumate de cuvinte şi termeni pseudoştiinţifici – de aici venind şi o serioasă dificultate de percepţie a textului – autorul reuşeşte să ducă firul narator până la final; există o tentativă de a poetiza excesiv; apreciabil efortul de a pune în scenă o anume frământare a propriului eu; un început promiţător.” (Valeriu Valegvi)
„Se vede un tumult în scris specific vârstei şi idei măreţe.” (Anca Şerban)
„Se vede ispita adolescentină de a ataca teme mari şi, de aici, improvizarea unei lumi fantastice, absurde, dar cam lipsită de profunzime.” (Marius Grama)
„Cred în scriitura lui Radu Dragomir – cu bunăvoinţă şi răbdare; ideea propusă este îmbrăcată firesc, modest; i-am recunoscut stilul; cred că va fi unul din adevăraţii scriitor ai literaturii române.” (Tatiana Nona Ciofu)
Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Andrei Velea.
