Interviu realizat cu fiica „Teologului iubirii”, distinsa Lidia Stăniloae, care trăieşte la Freiburg, în Germania
Simpozionul ştiinţific ”Anul jubiliar al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi 110 ani de la naşterea părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) şi 20 de la trecerea în veşnicie” a fost ocazia de a o întâlni, la Arhiepiscopia Dunării de Jos, pe fiica renumitului teolog - distinsa Lidia Stăniloae Ionescu… Cu invitata de onoare am deschis uşa amintirilor de la Vlădeni-Ardeal, judeţul Braşov, locul natal al părintelui Dumitru Stăniloae, despre care spunea: ”Nicăieri cerul nu e atât de înstelat ca la Vlădeni. Aşa trebuie să fie veşnicia!...”
- Doamna Lidia Stăniloae, bun venit la Galaţi. Unde înseamnă Acasă, pentru Dumneavoastră, care trăiţi de zeci de ani la Freiburg-Germania?
- Acasă înseamnă pentru mine ceea ce înseamnă pentru fiecare om, amintirile cele mai frumoase pe care nu le uiţi niciodată. Uitaţi, lucrurile care se întâmplă cu câteva zile în urmă le uiţi întotdeauna, amintirile copilăriei însă nu le uiţi niciodată. Pentru mine, ele înseamnă o viaţă fără griji, fără supărări, fără temeri, fără temerea morţii şi a ceea ce urmează după moarte. Înseamnă să priveşti totul ca şi cum ar urma veşnicia. Aşa era acasă, în vremurile bune, la Vlădeni - Ardeal, judeţul Braşov. Pe când eram copil nu ne gândeam deloc la perspective întunecate. Aşa a fost la început, în momentele pe care le-am trăit în copilărie, după aceea a început să se mai întunece puţin. Mă rog s-au mai strâns nişte nori care până la urmă, după 1959, prin condamnarea şi închiderea tatălul meu, s-au transformat într-o adevărată furtună. Dar, Acasă tot a rămas, fiindcă acolo poţi să-ţi faci o viaţă frumoasă şi plină de căldură pentru cei din jur. De fapt, ce înseamnă Acasă? Înseamnă să ai în jurul tău nişte oameni de care eşti sigur şi pe umărul cărora poţi să plângi. Între timp am învăţat că Acasă nu înseamnă neapărat nişte ziduri; acasă eşti acolo unde eşti alături de oamenii pe care-i iubeşti şi care te iubesc necondiţionat. Cred că nu există om care să nu-şi aducă aminte cu duioşie de un Acasă, de amintirile sărbătorilor, de amintirile micilor şi marilor bucurii, chiar şi ale tristeţilor, fiindcă toate laolaltă alcătuiesc un tot care ne întovărăşeşte toată viaţa, fără de care ne-ar fi foarte greu să trăim.
- Cine sunt chipurile din Icoana de Acasă care vă însoţesc mereu?
- Bineînţeles, părinţii mei. Chiar au fost nişte oameni extraordinari amândoi, sora mea care a murit la 14 ani, rudele mele; am avut o mătuşă pe care am iubit-o foarte mult; era un fel de bunică, pentru că bunicii mei au murit înainte ca eu să mă nasc. Apoi prietenii din copilărie, colegii de şcoală, multă lume de care îmi amintesc cu plăcere. Un ansamblu de oameni, de fapte, de locuri şi de elemente care alcătuiesc viaţa noastră.
- Care ar trebui să fie astăzi atitudinea creştinilor când Biserica este continuu atacată, iar preoţii învinovăţiţi şi atacaţi doar pentru că există?
- Aici poate că acestea se întâmplă mai puţin decât în Occident, unde violenţa în limbaj este chiar mai mare. Cred că ar trebui să încetăm să fim aşa de defensivi când e vorba de cei care au slujit şi sluijesc fiinţa noastră şi sufletul nostru românesc şi creştinesc şi care ne-au ţinut în istorie. Mai cred că ar trebui să răspundem cu mai multă dragoste, cu demnitate, cu conştiinţa că suntem cineva, că nu se poate trece peste noi. Aici nu e vorba doar de tradiţiile noastre şi de ereditatea noastră, de viaţa şi de realizările noastre. Nu vorbim aici ca la o întrunire electorală, dar nici nu trebuie să uităm că românii au făcut ceva în cursul istoriei, au avut şi au nişte eroi ai neamului, nişte realizări, avem pilda martirilor şi a sfinţilor.
- În actualul context european, cum îi identificaţi pe români în istoria devenirii noastre, ca neam şi ţară?
- Ca pe nişte oameni care au făcut foarte mult pentru omenire, numai că cei care au datoria să-i arate ca modele nu ştiu să pună în evidenţă calităţile înaintaşilor noştri. Toţi spaniolii se bat în piept cu ”Cidul” lor, dar noi îl avem pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, îi avem pe Sfinţii Mucenici Brâncoveni, avem ceata Mucenicilor Martiri, care au murit pentru ţară în închisori, pe câmpul de luptă, pentru credinţă şi pentru neam. Astăzi, nu mai vorbeşte nimeni nimic despre ei. Uitaţi, avem o limbă extraordinar de frumoasă, intraductibilă când e vorba de o anumită terminologie ce ţine de trăirea noastră, de matricea noastră cultural spirituală. Sunt cuvinte în româneşte care nu se pot traduce nici într-o altă limbă. Cum spui, de pildă, în germană om cuminte, nu ”cu minte”, ci cuminte? Nu există în germană acest termen.
- Dar, cum se zice ”dor” în germană?
- Nu există echivalent pentru dor... (va urma)
"Un popor care poartă haine albe e de oameni curaţi"
Când ajungea acasă, la Vlădeni, judeţul Braşov, una dintre plăcerile părintelui Dumitru Stăniloae era "să privească fascinat" înspre vârful muntelui Măgura... „Iar are Măgura căciulă. Parcă ar fi un leu uriaş cu botul pe labe. Uită-te ce coamă are. Stă aşa, adormit de atâta vreme, de-o veşnicie. Un munte foarte ciudat. S-a integrat şi a fost integrat în viaţa oamenilor. Nimic nu se întâmplă aici fără să participe Măgura... Uită-te apoi la oamenii din sat. Nu vezi unul neîngrijit şi flenduros. Un popor care poartă haine albe e un popor de oameni curaţi. Şi ce minte curată şi ce judecată dreaptă are vecinul Gheorghe (Belei - n.n.), nepervertită de cultura modernă, care a adus atâta rău. Oamenii aceştia cred în ceva, au jaloane clare de existenţă... Nu-s bătuţi de toate vânturile în toate direcţiile, ca orăşenii”.
(Din cartea „Lumina faptei din lumina cuvântului”, volum semnat de Lidia Stăniloae şi părintele Dumitru Stăniloae)
