„(...) în aerul care se lipeşte de pereţi/ am depus toate aşteptările/ teancurile de scrisori/ zâmbetele fără adresă/ fricile mele isterice/ le-am împachetat pe toate/ pe rând, cu sfori, cartoane (...).” (Carmen-Cristina Neacşu – „Păpădia de ceară”)
Carmen Neacşu ne-a propus să păşim într-o cameră din universul ei liric unde a aşezat, de o parte, izolarea: „Am văzut o pereche de ghete puse la uscat/ Murdare de plâns/ Murdare de singur” şi, de cealaltă parte, nostalgia iubirii: „Am şters amprenta buzelor/ Cu degetul cu care îţi arătam luna,/ Ca sărutul meu să trăiască nevăzut,/ În taină”. („Sărut”). Din îmbinarea acestora, versurile m-au făcut să cred că privesc fie un om care se zăvorăşte în mintea unui demiurg, fie unul dispus să adune şi lumile celor ce le ignoră: „Plec să îmi strâng în braţe tot ceea ce uiţi să priveşti/ Când nebunia îti pune şaua în spate şi mi te ia în galop”. Victor Cilincă a remarcat stilurile şi modalităţile de construcţie diferite şi elementele de factură simbolistă inserate pe alocuri. Leonard Matei a observat momentele de mare însingurare, „sfârşiturile ca de plumb” şi jocurile stilistice, sensibile, neaşteptate. Apoi, Anca Şerban Gaiu a apreciat lipsa de falsitate şi profunzimea textelor; în plus, a adăugat: „lucrează aproape chirurgical cu delicateţe şi curăţenie sufletească”; totuşi, i-a atras atenţia asupra faptului că este prea directă. Şi Nicoleta Onofrei i-a recomandat să fie mai sugestivă în exprimare şi să aibă mai multă grijă în alegerea titlurilor. Cristina Dobreanu a găsit poezie la nivel de expresie, stare şi ritm interior, deşi uneori versurile sunt prea simpliste, prea previzibile. În fine, Gelu Ghimeş a scos în evidenţă atât sensibilitatea şi originalitatea cu care a fost realizată atmosfera feminină, cât şi încercarea reuşită de a atinge puţin transcendentul.
