Dintre Cele zece porunci pe care Moise le primeşte pe Muntele Sinai, primele patru definesc relaţia omului cu Dumnezeu. Următoarele şase porunci stabilesc cadrul în care trebuie să se raporteze oamenii unii la alţii, în familie întâi, apoi în celelalte împrejurări.
Rânduieli din vremea Vechiului Testament sunt valabile şi pentru noi, creştinii, chiar dacă au trecut două mii de ani de creştinism. Poruncile cuprinse în Decalogul redactat de Moise pe Muntele Sinai - din Egipt - au darul de a-l îndrepta pe iudeu, şi pe noi astăzi, să stea departe de păcatele de moarte, de păcatele grele care nu fac decât să-l separe de frumuseţea şi lumina lui Dumnezeu.
Astfel, după ce Dumnezeu îi spune lui Moise Cine este „Domnul Dumnezeul nostru” şi să nu ne închinăm idolilor; să respectăm Duminica, fiindcă este Ziua Domnului, îl pune în temă pe pământean că nu Îl poate respecta pe Dumnezeu - Părintele Ceresc - fără să-şi respecte aproapele. După respectul, cinstea, slava şi închinarea faţă de Părintele Ceresc, cine este aproapele?
În primă instanţă este chiar părintele trupesc, de aceea, a cincea poruncă pe care Moise o „predă” iudeilor este cea prin care este îndemnat: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.
Adică, respectul copilului faţă de părinţii care i-au dat viaţă trupească, l-au hrănit, l-au scăpat de apă şi de foc trebuie să fie un punct de referinţă în viaţa fiecărui fiu de părinţi. Fiindcă, „cel ce va grăi de rău pe tată sau pe mama sa va fi dat morţii”, ne spune un alt text din Vechiul Testament, care reflecă înţelepciunea poporului ales de Dumnezueu să fie dus în pământul Făgăduinţei.
„Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe”
În învăţăturile Bisericii noastre, dar şi în literatură avem atâtea creaţii literare care ne povestesc despre părinţi ca despre sfinţi. În acest mod, şi Şcoala - nu numai Familia şi Biserica - are rolul de a forma un profil creştinesc copilului, tânărului vlăstar, în dragoste de Dumnezeu, de părinţii care i-au dat viaţă şi din dragoste sau măcar respect faţă de oameni.
Fiindcă cel ce-şi dispreţuieşte părinţii sau alţi semeni, în primul rând, se dispreţuieşte pe el. Îşi dispreţuieşte şi îşi reneagă propriile rădăcini şi un om fără rădăcini pământeşti nu poate avea pretenţia că va avea rădăcini cereşti. Un om care îşi dispreţuieşte, care îşi ucide, care îşi ceartă părinţii „Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu”.
Dacă am avea această elementară înţelepciune nu am mai asista, zilnic, clipă de clipă, aproape neputincioşi la atâtea fărădelegi ale copiilor faţă de părinţi. Dumnezeu nu ne îndeamnă la dezbinare, la ură, nu pune fiul împotriva tatălui (sau tatăl împotriva fiului), ci îi îndeamnă ca împreună să se respecte, să se iubească şi să se sfinţească.
O învăţătură a Vechiului Testament ne trezeşte la realitate: „Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui”. Şi ce ajutor mai mare poate fi pentru un părinte, dacă nu cel de a-i întinde mâna când neputincios nu se mai simte stăpân pe picioarele lui, când din neputinţa trupului nu-şi mai poate purta haina grea a bătrâneţii.
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Răstignit pe Cruce, o încredinţează pe Mama Sa „ucenicului Său iubit Ioan”, zicându-i: „Iată, mama ta!” (Ioan 19, 26-27). Această încredinţare era făcută din dragostea Mântuitorului faţă de cea care L-a purtat în pântecele sale de Fecioară, pântece sălăşuit de Duhul Sfânt.
Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola către Romani: „Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege”, însă doar „Omul care o va îndeplini va trăi prin ea” (Romani 10, 5).
Adică va gusta dreptatea, nu dreptatea făcută adeseori strâmb de oameni, ci Dreptatea care este Însuşi Dumnezeu, Care prin Fiul Său a adus iertare prin Jertfa de pe Cruce. Dreptate pe care o dobândim de la Părintele ceresc doar dacă fugim păcatului, doar dacă nu devenim robi ai păcatului, ai propriilor fapte rele pe care le-am putea săvârşi faţă de cei care ne-au dat viaţă.
„Căci copiii nu au prin fire dreptul să îndrăznească orice”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai ales, copiii nu au voie să-şi neglijeze, să-şi urască, să-şi alunge sau să-şi uite părinţii. Au frumoasa datorie de a-I mulţumi lui Dumnezeu că le-au dat viaţă.
Decalogul sau Cele zece porunci
Pe Muntele Sinai, Moise după ce posteşte patruzeci de zile - călăuzit de Dumnezeu - primeşte Cele zece porunci. Porunci, poveţe pe care le scrie pe „Tablele Legii” spre neuitare. Acest fapt se petrece cu 1250 de ani înainte de Hristos.
„Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine;
Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor;
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert;
Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte;
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.
Să nu ucizi;
Să nu fii desfrânat;
Să nu furi;
Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău;
Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.
Vechiul Testament este „pedagog către Hristos” şi prin Fiul lui Dumnezeu este adusă Noua Lege. Lege dată de Dumnezeu, din iubire de oameni. Astfel, Vechea Lege are scop pedagogic; ea induce iudeilor ideea de credinţă în Dumnezeu Unul. Prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos însă, Părintele Ceresc ne-a adus harul, sfinţenia, iar locul unde omul primeşte noua haină de lumină este în apa Botezului, în Sfânta Biserică.
Fiindcă prin Moise s-a dat legea naturală, spre îndreptarea morală a omului, prin Hristos a venit harul la toată lumea. Astfel că după venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu - Cuvântul, Decalogul va căpăta o formă comprimată care va însuma cele zece porunci, în două:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două se cuprind Legea şi prorocii”, răspunde Însuşi Mântuitorul Hristos ispitei unui învăţător de lege.
