CRONICĂ DE CARTE/ Câte ceva despre criza fiinţei (poeziei)...

CRONICĂ DE CARTE/ Câte ceva despre criza fiinţei (poeziei)...
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* Carmen Huzum – Iubire fără manuscris, Adjud, Ed. Armonii culturale, 2013


Între simbolism, neoromantism şi modernism, poeta Carmen Huzum înalţă zmee pentru un bal al fiinţei unde până şi arborii au fost invitaţi. Un „Amalgam” (titlu de poem, p.30): „fărâmă de viaţă/ ocean de trăiri/ a timpului dogmă/ în suflet zidiri// de ceaţă castele/ cu porţile mari/ carusele în vânt/ sub tâmplă arţari”…

Fire „de prea tot/ de prea mic/ de înalt/ de nimic” ţes „fiinţa” (alt fel de fiinţă!) unei cărţi care este şi despre deşertăciune, dar şi despre splendoare.

Neeliberându-se de „teroarea poeziei de a fi”, Carmen Huzum nu se poate detaşa de anumite tipare, autenticitatea trăirilor şi re-trăirilor străfulgerând însă materia, luminând „labirintele sorţii” (sic!), existând versuri ori strofe care subliniază unicitatea: „mi-e plictis oceanul din mine/ mă sufocă aleg să mă duc/ şi-oi trăi la vară de-i bine/ lângă lupi cocoţată-ntr-n nuc…” Sau, baladesc: „ţi-aş mai spune una/ sau poate chiar două/ dar aştept să rouă/ mai bine să plouă/ ori să se încingă/ dor să nu se stingă”…

Secvenţele de viaţă ori ne-viaţă, ca să nu spunem meta-viaţă, ne sunt redate cu sinceritate, fără teamă: „ne tăvălim în mlaştini/ ne înecăm în moarte/ şi osândim cuvântul/ strivindu-l de pământ” (p.37), mărturisirile având uneori formă de jurnal: „vlăstare deşirate/ până în centrul tălpii/ de paşi uitate-n cerul/ prea mic să ne cuprindă// ne-ntindem a visare/ ne amăgim a liberi/ când fulger îndărătnic/ nu vrea să se aprindă” (p.38). Sau: „iubesc tăcut/ şi răcoros/ iubesc în flăcări/ şi pe dos/ iubesc acum/ şi mâine iar/ mă nasc şi mor/ iubind avar” (p.40). Delicateţea câte unui haiku eliberează poemul, care respiră, precum în „Dau”: „dau// mersul tău/ picioarele mele/ gând şchiopătat/ ploii/ destinul meu gir/ pe umeri pictat// tatălui/ rostul meu şi al lumii/ în altoi de pelin/ gen unchiului/ haină de maci când mă-nchin” (p.41).

O stare bacoviană pare a trage sfori pentru o păpuşă a mofturilor fiinţei, frumuseţea simplă părând a putea, totuşi, salva ceea ce este de salvat: „şi mă blestem/ că m-am născut/ şi-apoi mă iert/ ca-ntotdeauna/ şi pleoapa-mi las/ spre lume stor/ şi mă îmbălsămez/ cu luna” (p.42-43), poeta încercând să lupte cu această păpuşă coborând parcă de pe un site ca Weird Tales Magazine, prin cuvânt, „sub tâmpla de prea plin istovită”…

Încearcă a rezista cu nişte oşteni care nu prea sunt de încredere: un sentiment al sfârşitului, multă tristeţe, deznădejde, un poet care „a tăcut”, lacrimi cerşind „sub pleoapa închisă/ clipe uitate pe albe tipsii”.

Lupta s-ar da pe un teren nesigur: „prea-n margini călcâiul/ în jur prăpăstii cască/ dilemă răsucită/ cuţit în răni deschise/ pe faţa zilei hâdă/ cu diamante-o mască/ şi-un drum către niciunde/ cu porţile închise” (p.78).

Uneori se încearcă „arta fugii” (p.79 sau 51), măcar până la vreun dud magic, jumătate viu, jumătate mort, având inimă o piatră de râu unde „inorogi/ îşi dorm asfinţit” (p.76)… ori măcar o strecurare „în lemn de brad”: „să mă cresc în cetini nopţii/ când ciutele în genunchi cad/ şi râd făcând cu ochiul morţii// să-mi răcoresc tălpile-n stele/ al îngerilor zbor să-l fur/ să mă împletesc în dans de iele/ şi-apoi să ard în fruct de mur” (p.72).

Cântând (şi) toamna „în infinit îngust”, dar ştiind de „cântecul/ ascuns sub tălpile ielelor”, Carmen Huzum pare să se fi oprit cumva undeva unde trebuie să aleagă: să plângă împreună cu toamna rugina metafizică ori să pornească spre vrăjitorul din Oz ( ţinutul este invocat undeva, pe la p.73) pentru o nouă provocare. Poate nu degeaba, oarecum exotic, apar aripile unui condor de vreo trei ori sau nişte minarete…

Un poem oarecum oximoronic poate fi o dezlegare de enigmă. Intitulat „Devreme” începe „prea târziu/ am atins paşi rătăciţi printre frunze/ în labirintul de foc// veşnic forfotind a cenuşă/ dimineţile se topesc în orbita/ năpădită de ierburi străine/ prea mâine mi-e visul/ iederă pe tâmpla scorojită de vreme/ uitată pe gleznele toamnei// prea târziu/ să te cuprind între palme secate/ să aştept un alt timp/ prea devreme” (p.67).

Între „prea târziu” şi „prea devreme”, poezia este răbdătoare, „mască vie între morţi” (p.79), organizează baluri chiar şi în pustiu de criză de fiinţă, preţuind orice iubire, cu sau fără manuscris. „Desţelenind cuvânt”, Carmen Huzum îi este nou vrednic cronicar: „în pocal de argint/ dintr-o viaţă nimic/ în aerul slut/ aripi se ridic’”…

Citit 1228 ori Ultima modificare Joi, 11 Decembrie 2014 17:56

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.