* Provocare pentru Indiana Jones: „Strada Doctor Carnabel”, de Florinel Agafiţei, Galaţi, Zigotto, 2014
Un roman non-conformist, greu de încadrat, propune prozatorul şi eseistul (deşi debutează cu poezie încă de la 18 ani) Florinel Agafiţei, membru al Filialei Sud-Est (Galaţi-Brăila), născut în ziua de 17 noiembrie 1965, în comuna Lueta - Harghita, legat, după cum se va vedea din lectura acestei cărţi, atât de Galaţi, cât şi de Vrancea. O carte care este şi un fel de declaraţie de dragoste, măcar pentru o parte a Galaţiului…
Dacă în prima parte ai crede că vom avea de-a face cu drama unui „prizonier al şevaletului, al culorii, al luminii şi al umbrei, al pastelurilor şi parfumului uleiului de in amestecat cu al terebentinei”, oarecum mizantrop, retras într-un soi de kutiar-atelier, treptat, amintirile şi o realitate cât se poate de cruntă (atât printr-un deces, cât şi printr-o catastrofă naturală: inundaţiile din 2005) scot personajul din meditaţia filosofică (scriitorul a terminat cursurile unei facultăţi de istorie şi filozofie!) şi-l pun pe drumuri, nu numai real-fizice, ci şi temporale, acţiunea purtându-ne pe noi, cititorii, până în timpul Primului Război Mondial. Şi nu numai.
Cum spuneam, dacă la început, printre paragrafe, avem accente proustiene, care ne pot face să ne gândim că şi sufletele, poate, ar putea odihni în borcane de dulceaţă de salcâm ori smochine (dulceaţa pe care o face bunica personajului principal!), cu o critică a regimurilor, atât comunist, cât şi a celor de după 1989 (cu gânduri despre creaţie raportată la umanitate: „Şi dacă voi putea să creez, să n-o fac gândindu-mă la oameni, nici la ce va să vie, ci doar la actul creaţiei în sine. Trăiam într-o lume care nu mai era demult a mea, meschină, prefăcută, ce învăţase să mimeze fericirea cum mima tristeţea, o lume falsă, găunoasă, rece, depărtată de idealurile pe care le visasem şi despre care citisem de mic…”, p.36-37), în partea a doua avem de-a face cu aventuri demne de Indiana Jones, personaj invocat şi el pe undeva, oarecum auto-ironic…
Un paragraf (tot p.37) ar putea fi motto al întregii cărţi: „Trăim, uneori, în trecut, unde ne-am lăsat amintirile cu cele mai dragi sentimente, parfumuri de neuitat. Părţi din noi vieţuiesc în lumi apuse şi le cărăm ca pe o dulce povară în firea, în fibra noastră, uneori fără a face eforturi pentru a le menţine vii, alteori, dimpotrivă.”
Întâlnirea cu un Trecut care chiar contează (deşi uneori sunt greu de crezut speculaţiile pe care se construieşte intriga, amintind puţin şi de romane ale lui Umberto Eco ori Dan Brown) este prilejuită de decesul bunicului, care îl face pe autor să vină din Vrancea la Galaţi, unde-l întâlneşte pe un vechi prieten al rudei, domnul Wolf Stratman, care începe să-i povestească ce s-a întâmplat cu un vagon din trenul care a dus în Rusia celebrul tezaur al României… Conţinutul acestui vagon s-ar fi găsit sau ar fi de găsit în galeriile care îşi ţes labirintul pe sub Galaţiul pe care-l ştim cu toţii doar la suprafaţă!
Galerii pe care eroul, Şerban Anghelescu, le descoperă împreună cu o tânără şi frumoasă muzeografă-arheolog (de la Farmacia Ţinc, unul dintre sediile Muzeului de Istorie din Galaţi) care se dovedeşte, iar aproape incredibil, a fi fiica venerabilului Stratman, parcă trecut de 100 de ani (nu în momentul conceperii fetei!)…
Discursul Regelui din finalul cărţii încearcă într-un fel să depăşească… „unitatea contrariilor” intenţiilor scriitorului care, poate, mai mereu, vrea să depăşească ceea ce se numeşte „condiţie umană” sau, dacă vreţi, condiţie scriitoricească. Se ia, după cum observă pe ultima pagină, povara de pe umerii personajelor principale, Simona Carmen şi Şerban, care se pot întoarce la Galaţi, unde, poate prea simbolic, se duc direct de la gară în cimitirul Eternitatea, pentru a se reculege şi a vizita mormintele lui Stratman şi ale bunicilor, sperând că liniştea din sufletele lor să fie receptată şi înţeleasă în lumea de dincolo…
Povestea de iubire începută pare să promită, poate, o continuare şi, poate o nouă expediţie prin galeriile subterane ale Galaţiului. Fraza de final trimite la o scenă celebră din „Pe aripile vântului”, invocată şi ea la o întâlnire între cei doi îndrăgostiţi, dar noi vom rămâne sub impresia aripilor curentului de aer din posibilele (numeroase) subterane gălăţene…
Citeşte şi: Câte ceva despre criza fiinţei (poeziei)...
