În anul 1118, pe tronul imperial bizantin a urcat Ioan II Comnen (1118-1143). Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei, care ar fi trebui să facă parte din imperiu, conform înţelegerii dintre liderii primei cruciade şi împăratul bizantin. În 1137, principele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului. În 1144, emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.
Franţa şi Germania
Zvonurile despre pierderea Edessei au fost resimţite în mod deosebit în Franţa. În general, această ţară a fost foarte interesată de cruciadă - a trimis cei mai mulţi cavaleri, avea şi cea mai strânsă legătură cu Orientul, fiindcă în fruntea Edessei, Ierusalimului şi Tripoliului erau conducători de origine franceză.
Regele Franţei Ludovic al VII-lea (1137-1180) era influenţat de mişcarea literară care s-a răspândit în Franţa şi a început să aibă o influenţă tot mai mare asupra maselor populare; aceasta glorifica faptele cavalerilor şi povestea suferinţele creştinilor din răsărit. Astfel, Ludovic al VII-lea a început să pregătească următoarea cruciadă. În 1146 a avut loc o adunare de stat în Burgundia, la care călugărul Bernard, având o autoritate impunătoare şi binecuvântarea papei, a îndemnat la ridicarea armelor pentru apărarea de necredincioşi a Mormântului Domnului. Regiunile centrale şi de sud ale Franţei au format o oaste puternică în acest scop. Bernard, însă, a hotărât să extindă ideea de a porni cruciada şi a mers la regele german Konrad al III-lea (1138-1152), reuşind să-l convingă cu ajutorul talentului său oratoric. Ideea de cruciadă a început să se răspândească în Germania cu acelaşi entuziasm ca în Franţa.
Haos complet
Calea cea mai sigură de a ajunge în Siria şi Palestina pentru cruciaţi era prin sudul Italiei - oraşele comerciale (Pisa, Venezia) şi Sicilia, condusă de regele normand Roger al II-lea, i-ar fi asigurat cu flotă, iar destinaţia ar fi fost direct oraşele controlate deja de occidentali. În vara lui 1147, cele două oşti şi-au început marşul.
Oastea cruciată care trecea pe pămînt bizantin avea o mulţime de voluntari, care nu s-au implicat cu cele mai nobile intenţii, începând să jefuiască pământurile bizantine, croindu-şi drumul spre Constantinopol prin violenţă, împotriva voinţei conducătorilor militari.
Înfrângeri
La 26 octombrie 1147, a avut loc prima bătălie, în Cappadocia, unde nemţii au fost zdrobiţi, puţini dintre ei putând să se întoarcă în Niceea împreună cu regele Konrad, care a hotărât să-i aştepte pe francezi.
În primăvara lui 1148, Konrad a pornit direct spre Ierusalim. 50.000 de ostaşi au plecat spre Damasc, ceea ce a provocat formarea unei alianţe împotriva cruciaţilor: emirul Damascului s-a aliat cu emirul Mosulului, Nureddin, cel mai puternic şi de temut emir muslman. Când s-a aflat că în ajutorul Damascului vine Nureddin, asediul a fost oprit. Aici se încheie campania lui Konrad, care după aceasta s-a întors umilit în Germania, la începutul anului 1149.
Nici Ludovic nu şi-a materializat entuziasmul cavaleresc, fiind convins de unii apropiaţi ai săi să renunţe şi să se întoarcă în Franţa, ceea ce a şi făcut, tot în 1149.
Singurul succes al cruciaţilor a fost înregistrat în afara bazinului mediteranean. O armată formată din flamanzi, frigieni, normanzi, englezi, scoţieni şi germani, în drumul lor pe mare spre Ţara Sfântă, s-a oprit în Portugalia şi a contribuit la cucerirea Lisabonei, în 1147.
Urmările eşecului: Cruciaţii au pierdut aproape totul
Înfrîngerile nemţilor au devenit subiect de batjocură din partea francezilor, ceea ce a evidenţiat faptul că o alianţă între nemţi şi francezi nu va putea fi realizată în viitor. Pentru naţia franceză, urmările au fost la fel de proaste. A fost lovită puternic autoritatea papei şi a lui Bernard. În aceste condiţii, occidentalii au început să caute vinovatul pentru eşecul cruciadei. Pe post de ţap ispăşitor au ajuns „schismaticii” bizantini, idee care cu timpul s-a înrădăcinat la occidentali tot mai mult.
Asediul Damascului a avut consecințe dezastruoase pe termen lung pentru Ierusalim. Damaschinii nu au mai avut încredere în regatul cruciat, iar oraşul a fost predat lui Nur ad-Din în 1154. Baldwin al III-lea a cucerit Ascalon în 1153, ceea ce a făcut ca Egiptul să se implice activ în conflictul din regiune. Ierusalimul a reuşit să avanseze în continuare în Egipt, ocupând pentru puţin timp oraşul Cairo. Relaţiile cu Imperiul Bizantin erau schimbătoare, iar dinspre Europa Occidentală nu mai soseau ajutoare după dezastrul cruciadei a doua. Regele Amalric I al Ierusalimului s-a aliat cu bizantinii şi a participat la o invazie a Egiptului în 1169, dar expediţia a fost până în cele din urmă un eşec. În 1171, Saladin, nepotul unuia dintre generalii lui Nur ad-Din's, a fost proclamat sultan al Egiptului, reuşind să unească Egiptul şi Siria, şi desăvârşind astfel încercuirea Regatului Ierusalimului. Alianța cruciato-bizantină s-a destrămat odată cu moartea împăratului Manuel I în 1180, iar în 1187 Ierusalimul a fost cucerit de Saladin.
Sursa: historia.md
Citeşte şi: Confruntarea SERVICIILOR SECRETE la Bucureşti, după cel de-Al Doilea Război Mondial
