* O poveste despre cum războiul dezrădăcinează oameni cărora le trebuie apoi ani pentru a reintra pe făgaşul normal al lucrurilor
După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei, în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941. Dacă pentru România acest război însemna şansa de a-şi recupera teritoriile, acest lucru nu avea o însemnătate la fel de mare pentru familiile sărace de români care îşi doreau doar să îşi crească copiii în linişte. Povestea uneia dintre aceste familii o vom detalia şi noi astăzi.
Emigranţi italieni la Galaţi
În urma migraţiilor italienilor din 1906, după câţiva ani în care a crescut şi a muncit pe meleagurile româneşti, Mario Sosai îşi întemeiază o familie alături de o româncă. Până când războiul să pună stăpânire şi pe România, familia Sosai şi-a dus traiul decent, dar liniştit, îngrijindu-se de cei trei copii cu care Dumnezeu îi binecuvântase până atunci. Doi dintre ei, aflaţi deja pe băncile Şcolii italiene din Galaţi, vor resimţi războiul mult mai tare decât cel mic, care nu era încă la şcoală.
Copiii - o "monedă" de schimb în alianţele de război
Cu un scop bine stabilit, Mussolini, preşedintele Italiei de atunci, hotărăşte ca toţi copiii de etnie italiană din ţările ce aparţineau Axei să fie aduşi în Italia, pentru a duce un trai mai bun, cu promisiunea că ei vor fi aduşi în vacanţe pentru a-şi vizita părinţii. În acel moment totul a venit ca o binecuvântare pentru părinţii disperaţi care nu ştiau ce se va întâmpla cu copiii lor pe timpul războiului, aşa că au acceptat ,cu speranţa în suflet, propunerea italienilor, în ciuda distanţei şi a temerii că nu-şi vor mai revedea copiii poate niciodată. Zis şi făcut, elevii Şcolii italiene din Galaţi au fost îmbarcaţi pe vapor în anul 1937 şi au fost duşi în centrele de copii din Roma. Cu ei a plecat şi Elena Sosai, dar şi fratele ei mai mare.
Regina păpuşilor
Pentru Elena Sosai, viaţa a pendulat între vis frumos şi coşmar. Ajunsă în Italia a reuşit să vrăjească cu sufletu-i de româncă inimile unei familii bogate. Norocul ei a fost cu atât mai mare cu cât din traiul sărăcăcios pe care îl ducea în România ajunge să ducă acum o viaţă de lux, înconjurată de mii de păpuşi, la care acasă doar visa, întrucât proaspeţii părinţi erau patronii unei importante fabrici de păpuşi din acea vreme. Norocul nu a durat însă decât câţiva ani, visul frumos transformându-se în coşmar odată cu moartea celor doi italieni care o adoptaseră. Şi, ca şi acest lucru nu era suficient, Elena s-a trezit la uşă şi cu nişte aşa-zişi "moştenitori", neştiuţi până în acel moment, care şi-au cerut drepturile, dar au şi izgonit-o pe românca înfiată. Astfel, la vârsta de 17 ani, după 10 ani de când Elena fusese adoptată, este nevoită să se întoarcă în centrul de copii şi să uite de visul în care trăise atât de fericită.
Când Elena a împlinit vârsta de 18 ani, a fost trimisă înapoi la familia ei din România. După 11 ani, Elena se întoarce acasă, unde războiul se sfârşise, însă situaţia din România nu era deloc asemănătoare cu viata pe care o trăise în Italia. Găseşte aici o mamă care nu îi înţelegea limba pe care o învăţase până atunci, un tată care abia o mai recunoştea şi încă şase fraţi de care era nevoită să aibă grijă, adică o familie în care Elena este nevoită să se reintegreze, după ce statul italian o cumpărase în schimbul ajutorului armatei romane în războiul care a schimbat destine.
"Moştenirea italiană", o povară
Cum era frumoasă, după un an îl întâlneşte pe Paraschiv Banaga, cel care avea să-i devină soţ, însă nu reuşeşte să se căsătorească, deoarece nu avea cetăţenie română. Cum iubitul ei este luat în armată timp de trei ani, Elena rămâne singură să-şi crească un copil nelegitim. Nefiind cetăţean român, nu putea să-şi cumpere casă, nici să muncească undeva. Au fost ani de restrişte. A reuşit să primească ceva de lucru la o fabrică de textile, dar era dată afară şi reangajată, pentru ca apoi să fie dată iar afară. Abia după zece ani, după ce i-a scris până şi Elenei Ceauşescu, a reuşit să primească cetăţenie română şi a reuşit să se căsătorească cu tatăl copilului ei, iar lucrurile au reintrat pe un făgaş normal, ţara în care s-a născut recunoscând-o ca fiind a ei.
CITEŞTE ŞI: Ion Zimbru, răsplătit de un cititor din Italia al „Vieţii libere”
