CRONICĂ DE CARTE/ "Scrisorar" sau despre timpul care trece ca o răceală

CRONICĂ DE CARTE/ "Scrisorar" sau despre timpul care trece ca o răceală
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

"Scrisorarul" lui Mihail Siskin este o carte la sfârşitul căreia trebuie să-ți tragi sufletul. Impresia generală este aceea a unui buldozer subtil care a trecut prin tine tulburându-ți umorile şi măruntaiele.

Impresia generală pe care ţi-o dă Siskin este aceea a unui maestru care-şi stăpâneşte perfect mijloacele. Eu unul voi căuta de acum cu maxim interes cărţile lui.

În mod remarcabil, autorului îi reuşesc câteva lucruri pe care eu unul le-am văzut foarte rar reuşind în literatură. Întâi, printr-un truc simplu, Siskin reuşeşte să-şi impregneze cartea cu o tristeţe melancolică şi cu o nostalgie comprimată, aproape cristalizată, care nu vine din niciunul dintre rânduri anume, ci se preumblă deasupra textului precum duhul deasupra apelor. Schimbul de scrisori începe deja într-un decalaj temporal (scrisorile ajung mai greu de pe front decât ajung pe front), un decalaj care este transformat într-unul absolut de către moartea lui Volodea. El moare însă scrisorile lui continuă să vină. Moartea abia de impietează ritmul vital al acetei corespondenţe, ca o adiere rea dinspre nefiinţă. În timp ce Saşka scrie mai departe iubitului, epistolele de acum defunctului continuă să sosească. Rareori a fost creată atâta tensiune emoţională cu mijloace atât de simple. Corespondenţa celor doi, ca o decantare superbă de sensibilitate, respiră un ritm major, aproape cosmic.

Un alt lucru remarcabil sunt tuşele filosofice ale textului. Nu există niciun citat sau reflecţie filosofică pur şi simplu juxtapusă, adăugată chirurgical, îndesată cu forţă. De regulă, perla filosofică, citată (Volodea citează frecvent din Marcus Aurelius) sau creată vine ca un rezultat firesc al efortului meditativ de până atunci, nu dă nici o clipă impresia de forţat, de artificial. Ba mai mult decât atât, meditaţia filosofică întâlneşte pe alocuri stilul strălucitor, producând formulări memorabile: "De fapt, toate constelaţiile sunt nişte fleacuri. O confluenţă efemeră, ce nu spune nimic. E ca şi cum am numi constelaţii nişte trecători de pe stradă sau nişte păsări ce zboară pe deasupra noastră. De fapt, a da nume stelelor este ca şi cum ai inventaria crestele valurilor de pe mare...". Sau: "Timpul îi va trece Universului ca o răceală".

Nu lipseşte nici umorul filosofic: "- Ai multe femei?
Râde.
- Una. Şi mă iubeşte. Ai auzit de metempsihoză? O femeie iubitoare este o fiinţă. Ea moare, se transformă într-una neiubitoare, iar sufletul ei se instalează într-o alta, iubitoare. Este o singură fiinţă iubitoare, în trupuri diferite".

Simplu spus, o carte care izbuteşte (şi chiar izbuteşte) suflul mare al capodoperelor. Este totul aici, deloc forţat, cu deplin bun gust: iubirea şi pasiunea, devoţiunea, misterele insondabile, timpul, nespusul îndrăgostirii, iluzia comunicării, cinismul marilor adevăruri, luciditatea completă (Iisus şi Buda care au murit ca toţi oamenii, cu gura deschisă şi bâzâiţi de muşte, fără de înviere şi fără transmigraţie: marele şi singurul adevăr).

În final, o notă apreciativă şi pentru traducerea excelentă.

Per total, una dintre cele mai bune cărţi citite de mine în ultimul timp.

Citit 912 ori Ultima modificare Marți, 23 Iunie 2015 14:06

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.