* Adrian Suciu - Profetul popular, Tracus Arte, Bucureşti, 2015
Pocăindu-se (vorba vine!), Adrian Suciu („Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii/ şi cancerului şi-a murit într-un tandru accident de trotinetă/ la vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. (…) O minoră,/ identificându-l într-o memorie, a zis: „Băiatu’ acela, Ciuciu!””, p.11) începe să propovăduiască… Adevărul. Moto-ul cărţii acesta este: „Mă tem că am început să spun adevărul.”
Poate că l-a mai spus şi înainte, şi în alte cărţi, dar aici Ciuciu intră în templul Poeziei şi dă afară pe toţii fariseii şi ipocriţii…
Aşadar: „… mă aştern în drumul/ tălpilor Tale cum m-aş întinde pe o pajişte/ neatinsă şi numai Tu ştii, dacă mă faci una/ cu pământul, cât adevăr ai închis în pielea/ ridicolă şi neputincioasă.” (p.30)
Şi: „Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii.” (p.31) Şi, mai apoi, cu apăsată răceală, lăsând ludicul deoparte: „Adunăm scânduri pentru/ crucile copiilor noştri. Mamă şi tată,/ vor spune ei atârnaţi pe lemn,// ne latră câinii, cuiele sunt reci.” (p.32, poem citat în întregime!).
Într-o notă de lectură scriam: „Cine cunoaşte „vulturii tandri” de la pagina 55 nu va mai scrie ca până atunci! La fel cum este cazul sărutul morţii pe gură (p.62). Să o luăm pe rând, cu vulturii mai întâi: „Un om avea o dragoste şi o ţinea ascunsă./ O îmbrăca, o hrănea, o împăca/ şi o ţinea ascunsă. Într-o zi, s-a făcut iarnă/ şi omul a uitat unde a pus-o./ Când şi-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet,/ dar ea îngheţase şi roiau vulturii tandri în jurul ei./ Numai buzele ei calde au murmurat:// „cine a mângâiat obrazul mort/ ştie că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheaţa,/ nici cu mătasea, nici cu nisipul.” Şi iată şi finalul „Beţiei” de la 62: „Inimile noastre se muşcă una pe alta/ şi ne simţim în ele ca într-o casă în flăcări!/ Sângele fierbe pe buze şi cere răgaz.// Nu i-l dăm. Nu-l merită. Nu iertăm/ şi nu cerem iertare. Doar sărutăm moartea pe gură.”
Adrian Suciu
Jucându-se metafizic (Suciu este un mare ludic, profund, dar luându-şi profunzimea peste picior), vorbind aproape napoleonian despre el la persoana a III-a, trece dragostea în plan secund: „Căci el era pasionat/ de cunoaştere iar nu de dragoste. Propoziţia/ „Eu sunt identic cu mine însumi” el ar fi socotit-o falsă/ întrucât, până ce s-ar termina rostirea lui „mine însumi”,/ „eu” ar fi deja expirat, adică ar fi altul/ decât la începutul enunţului.” (p.12)
Aşa şi cu demonstraţia mea despre… poezia lui Adrian Suciu din „Profetul…”. Dar pocăinţa rămâne, măcar în „N-am scris nimic”, de la 38: „N-am scris nimic. Am aşezat pe hârtie o mie/ de generaţii de fum de ţigară şi căruţele copilăriei./ Am mâzgălit oameni îngenunchiaţi din vreo pricină./ Am lăsat urme adânci pe hârtie cărând cadavre/ de la un cimitir la altul.// Pâinea mea se teme de mine şi fuge.// N-am scris nimic. Am fotografiat porţi pe care/ n-am intrat niciodată şi războaie care n-au fost./ Rareori, o scânteie scapără-n beznă,/ dar numai ca s-o facă mai neagră./ (…)/ Numai Dumnezeu ştie să scrie/ şi a scris o singură dată.”
Spovedania fără de duhovnic capătă proporţii (doar este vorba de… „Amintirea ţâţelor mari”!), poetul jucându-şi neruşinarea de apostol de dincolo de timpuri: „Nimic nu-ţi ascund, Doamne,/ căci tu mă ştii pe de rost, cum ştii/ meniul de la cantina săracilor; fără mine,/ ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită.// Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor/ şi de-ar fi să porneşti revoluţii şi incendii,/ dacă vei trăi mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va folosi!/ Fără mine, nu eşti decât un drojdier orfan/ chinuind o limonadă prin străvechile noastre bodegi!” Fragmentul este din grupajul „Să bei singur”, complementar fără doar şi poate „Cărţii alcool” a lui Ion Mureşan… Convocarea lui Doamne-Doamne ca tovarăş de pahar, ca prieten dificil sau ba, ar fi, poate, ceva normal, pentru cineva care a scris şi a îndurat, mărturisind: „Iubesc poezia ca pe o mamă vitregă. Nu mă îmbracă,/ nu mă hrăneşte, doar mă mângâie uneori. Nu ştiu dacă/ din dragoste sau din milă. Scriu în alfabetele morţii./ Îngerii ei caligrafi îmi sunt cunoscuţi. Cerul e cartea mea/ de căpătâi. Pe sub cer, să umbli fără să murmuri şi numai/ pe vârfuri. Nu alunga vulturul alb din părul înflorit!/ NU bate la uşă, căci va striga cineva cu glasul tău:/ „Iartă-mă, nu te pot primi, sunt un nenorocit!”// Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris/ şi-am îndurat. Eu sunt/ cel ce nu sunt.” (p.65) Apocaliptica lui Ciuciu este mai mult decât simpatic-profundă: nu ascunde javrele la fel de simpatice care n-au fost iertate de înec (p.72). Într-un fel, multe dintre texte pot fi citite (la televizor) numai după orele 22, cu acordul părinţilor, dar pentru un alt manual de literatură al Editurii Vinea ar fi bune, mai mult decât bune, pentru că sinceritatea este rară chiar şi în cazul literaturii autentice (dacă înţelegeţi paradoxul!): „Tot întunericul e în mine şi, când îl dau afară,/ iese lumină. Locuieşte moartea în mine./ Şi, când o scuip din mine,/ ies prunci desculţi alergând un viţel prin livadă.// Sunt toate crâşmele lumii în mine, prin care/ bântuie întristaţii şi setea. Nu iese unul afară!” (p.73)
Poate inima lui (Adrian Suciu) nu scârţâie atât de tare precum cea a consemnatei Ana Curvestit, poate inima lui este doar o toacă care aşteaptă un alt profet, un Apollinaire înţărcat cu ceva Eugen Ionescu, un Henry Miller… popular, balcanic, gata să scrie/ bată „O paralelă erotică de 45 de grade”, un Diogene fabulos gata să fie răstignit pe doage de butoaie dintr-o altă mare crăpelniţă, poate este chiar el (sic!) profetul popular care când s-a întors „odată acasă” „s-a găsit mort în pat. A luat din vis/ o şurubelniţă lăsată acolo demult şi/ s-a ostenit desfăcându-se în cele ce erau de desfăcut.” (p.27)
