* Vasile Tudorie - Căutări, Editura Antares, Galaţi, 2013
Aceeaşi poezie deschisă spre meditaţie filosofic-religioasă, cu un puternic filon protestatar existenţial ( un omagiu in-direct este adus lui Barbu Nemţeanu la p.66!), cu aceeaşi umbră a lui Ajarescu coborând asupra cuvintelor, aproape la fel de obsedant ca fantoma tatălui din Hamlet (dar poate nu atât de evident discursul prietenesc parental ca în „Canonul elementar”), ne propune Vasile Tudorie prin „căutările” sale, (şi) post-blagiene.
Volumul începe aşa: „De zăbovim în lumină, ziua distruge noaptea -/ Construcţiile de nisip iau forma valului/ Drumurile caută spre infinitul de piatră/ pe treptele de munte urcă Monştri Sacri!// Cuvintele descătuşate cioplesc mai departe/ iubirea de oameni capătă valenţe de stea -/ Din comorile îngropate apar vâlvătăi/ Strigătele către alte epoci sparg timpane// Dezlegarea învăţămintelor şi secretelor se apropie/ Cei de o fiinţă cu izvoarele vorbesc în limba veche/ E timpul supradozei de luciditate… înaltă -/ Evenimentele vremuirii bat la porţile adevărului…” (p.5)
Uneori, ca în „Mii de vibraţii” (p.68), ai senzaţia că autorul se pregăteşte să citească la un cenaclu de tip „Flacăra”, acompaniat la chitară, renunţând la ecouri ale perfecţiunii formei fixe: „de vrei să ştii despre pădurea mare/ Ce se-ntindea pe coasta de pe deal/ Şi cuprindea stejari unul şi unul/ te-asigur c-ai fi iubit-o integral!”
Noi nu vă putem garanta că veţi putea iubi „integral” pădurea de poeme a lui Vasile Tudorie, dar în pâlcurile de arbori sau de arbuşti şi poienile de tranziţie, veţi găsi umbră, umbre, „verdeaţă”, flori de multe feluri, care te vor putea desluşi „de dor şi demnitate,/ De frumuseţi ce n-ai văzut nici unde/ Cuiburi de paseri şi arcuri de cetate!// Stejari bătrâni fiecare cu povestea lui”…
Vasile Tudorie este, în felul său, un astfel de stejar, dar care nu te va duce cu gândul, de pildă, la The Paper Kites, cu al său „Woodland”, ci, poate, la Phoenix cu ai săi haiduci, la rememorări: „Se sacrifică Ane în zidiri şi noi nu realizăm// Noi ne ţesem zei din Căutări/ Nu vrem să recunoaştem încă… Departele tânăr… în neam…/ Tragem cu speranţă în necunoscutele zări!” (p.67)
Da, V. Tudorie este un stejar din acela din „Lumea de mijloc” (apropo de căutarea de limbaj de care vorbeam cândva, nu neapărat la nivelul lui Tolkien!) rătăcit în lumea românească, care când se odihneşte din drumurile sale, nostalgic îşi răsfoieşte colecţia de cărţi poştale: „Eu! Zăbovesc la marginea Luminii şi admir Vederi de Muzeu!” (p.7). Şi aşteaptă profunzimi imprevizibile.
Într-un fel capricios, şi poemele sale sunt uneori „vederi”, către „zboruri” de păsări măiastre sau nu („Ce poartă păsările-n zbor…(…)// Profunzimea imprevizibilă încă mai fuge!// Doar Păsările cerului o poartă mai departe/ Spre zările de mâine-către Visatul Sobor!” (p.8)
Un fir, când fin, când strigător la cer, de disperare, întăreşte ţesătura poemelor (care, auto-critic, ar fi refugiate – este, nu-i aşa, la modă, termenul! - dintr-o Poezie „fără frontiere şi sensuri împovărate”, care „Poartă cuib ul de paseri – între cruci şi cherem/ Zborul în gânduri şi amintiri sparte în clipe -/ Bătăi de aripi şi doine-n solfegii…” (p.64). Strigătul final al poemului „Bătăi de aripi” întăreşte impresia: „Doamne, cu ce am greşit de disperăm până la infinit?”
Este o zbatere (aproape resemnată) între retorică şi un fel de naivitate candidă asumată, căreia poetul V.Tudorie i-ar zice „nedumerire” (lirică): „Privim în zbor la cârduri de cocori/ pe-ntinsele cărări-departe-n zări/ Tot ne mai dor-vălătuci de nori…/ noi, nedumeriţi, rătăcim pe mări!// Ne ducem în vis veleatul şi destinul pribeag/ Rotim relevanţa şi vrem Corole de Leac!” (p.65)
Poetul, aşteptând chemări pentru o altă „frăţie a inelului”, se mai visează şi unicorn („Unicorni! Chemaţi la o seară de vremuire!/ Ne tot gândim, ce cursă ni se mai întinde…”, p.62), mai are şi scăpări (plaiul mioritic poate fi de vină, ameţitor de frumos: „Urcăm şi coborâm spre turnul – căutat/ Cum scrie în hrisoave şi papirusuri/ Viaţa şi moartea nu cunoaşte (sic!) numai suişuri/ Aşa am fost lăsaţi să durăm/ Râvnitul „Răzor de Nat”!?!” (p.61)), îl cuprinde şi acea nemaipomenită „lehamite” (ar ieşi, poate, un roman la fel de mediocru – în sens absolut – ca „Greaţa”, dacă s-ar scrie despre sentimentul românesc al lehamitei!), parcă ispita epigramistă (cu poantă) îl mai chinuieşte ( „Să dăm lecţii de bătut pe muchii de daltă/ La pomul cu poame clăpăuge am organizat pistă de rabatat!”, p.58), resemnarea la care băteam apropo îi scrie epitafuri:
„Nu poţi să fii nemuritor pe piscul lustruit
La marginea pădurii verdictul e-n Gorun!”
Gorunul, un altfel de stejar! Copacul care, conform legendelor, a acceptat să fie „sacrificat” (pentru Sfânta Cruce) şi „să moară” împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos! Răstignire care, transfigurată poetic (a speculaţie vag teologică) de V. Tudorie ar suna aşa: „Beletristica magna – Crucea cu Chiron/ ne arde-n ţâţâni, ne pune ghiara-n gât,/ pe valurile lumii mor păsări în zbor/ Mirenii de rând plâng şi râd în gând!” (p.50)
Între „adevărul împăiat cu oase şi nervi”, trudă şi minuni rămâne un experiment liric care nu trebuie neglijat, o Agonie a Bobului (de) zăbavă metafizică! Fără Sistem, dar cu „temeiuri” care „te bat la cap golaşe”. Poetul, ca în „orizonturi împovărate” (p.29) este „gata să se jertfească până la ultimul poem/ Şi să strige cu toată fiinţa” lui:
„Viva şi Hopa!?!”
P.S.: Titlul cronicii reproduce ultimul vers de la pomul de la pagina 31, „Pironul în mit”.
