* Cassian Maria Spiridon - Pornind de la zero, Editura Charmides, 2015
Scriind despre zeci de debuturi ale tinerilor scriitori, este mai mult decât interesant să iei la cunoştinţă despre două debuturi ale unor seniori ai poeziei româneşti, aşa cum s-a întâmplat de curând cu Liviu Ioan Stoiciu şi Cassian Maria Spiridon, care şi-au văzut cele două cărţi, „La fanion” şi „Pornind de la zero”, retipărite, în formule noi…
Cassian Maria Spiridon câştiga, la sfârşitul anilor ’70, un important concurs literar pentru volum de debut. Manuscrisul şi istoria lui sunt un bun exemplu pentru ceea ce însemna în acele timpuri lupta cu Balaurul Nimicului, cu solzi şi zale roşii… Conştient de veleităţile adversarului, poetul aplică diverse tehnici de supravieţuire lirică, precum împrumutul de măşti, precum cea a bufonului, cum se întâmplă de la primul text, intitulat chiar „Glăsuirea bufonului”…
Un poem ciopârţit cu simţ de răspundere şi nerăspundere, două strofe fiind pur şi simplu înlăturate, doar pentru că sunau aşa: „prin noapte vine cu paşi ca de umbră/ sufletul/ poartă-n spinare capul palid/ cu păr de cenuşă/ se mişcă prin camera goală/ abia răsuflând/ ascuns după cărţi aud răsuflarea/ atunci cu spaimă caut Cartea/ pe care o deschid// glonţul turnat pentru inima mea/ umblă rătăcind prin lume/ mă caută fără odihnă/ închis în dosare/ cu trei sau patru parafe/ prin care legea a căzut la-nvoială/ să fie ştanţate câteva grame de plumb”… Şi tot aşa, mai şi scăpând câte un „Dumnezeu”, câte un „zeu tânăr”, mai şi înlocuind „Mitropolie” cu „Palat”, cenzorul dovedeşte că lucra ca să se afle în treabă, dar această „treabă” trebuie să fie cunoscută de către noile generaţii, pentru ca să nu se mai întâmple… Din fericire, destinul literar al lui Cassian Maria Spiridon a fost doar un pic întârziat de către acele vremuri triste, dar frumuseţea luptei sale, chiar şi în acele condiţii, nu a putut să fie pusă sub obroc… Cei fără de suflet aveau ce aveau cu… sufletul din texte, cu sânul zeiţei, dar mai uitau câte o cheie „între sânii fragezi ai fecioarelor”! Şi dacă sufletul era trecut prin sabie, se aproba, cum a fost în poemul care dădea titlul volumului…
Între Eros şi social, cu toate mizeriile Istoriei, Sacrul este abordat non-conformist, deşi cuvântul „teologie” cade la examen /ca şi un zeu păgân ca Dyonisos), cu mult curaj, de pildă într-un text, „Întoarcerea tatălui”, care nu cred că a intrat în ediţia princeps.
Volumul este, prin tensiunea sa meditativ-mobilizatoare, „un tratat/ despre moarte/ despre esenţă şi gol/ un întreg decalog al iubirii/ un eseu despre frică/ o lucrare/ asupra nemuririi/ arătând încercarea pământului/ mişcările stelei/ le-am ars// cenuşa o beau/ dimineaţa şi seara/ ziua şi noaptea” (p. 38), un tratat neo-(la vremea aceea)-existenţialist: „recunosc că sunt inutil/ ca o sabie care n-a mai plecat la război/ ca o carte pe care nimeni nu vrea/ să o citească/ ca un univers/ fără planete locuite/ ca un răcnet al materiei/ în răscolire.// pornind de la nimic/ m-am înţeles bine/ cu tot ce e dur/ cuprinzând adevărul.”
Poetul chiar scrie deşirând ghemul din „pachetul de nervi al istoriei”, „Luna-nsângerată” poate „face cranţ”, poezia devine un experiment pe viaţă şi pe moarte, pe spatele tânărului poet „sufletul morţii se lăfăie”, parcă un super-Grobei brebanian se tratează liric (romanul „Bunavestire” apărea în 1977, manuscrisul lui C.M.Spiridon era premiat pentru anii 1979-1980), salvându-se: „mă cred frumos/ până aflu interiorul/ până aflu grăuntele crăpat/ şi gheara lividă/ înfiptă/ în inimă/ ca o ameninţare/ până clămpăne din toate încheieturile/ prin toracele purtător de viscere/ vântul/ o viaţă pocită mi-am orânduit” (p. 48-49).
Jocul încifrării, cu multe referinţe culturale, îl mai putea face pe omul de atunci să mai creadă, totuşi, într-o fericire, chiar dacă eşti bătut la tălpile vieţii, dar sunt tălpi tinere, ce mai contează, cât timp un Moby Dick, chiar şi roşu, mai există: „cât Moby Dick există/ puţin contează/ că întreaga corabie geme/ că şobolanii au fugit de pe vas/ (…)/ că toată lumea-i nebună/ că mâncarea-i tot mai puţină/ că ploile sunt fără milă/ că oamenii sunt tot mai slabi” (p. 52). Am citat din poemul „Ahab”, evident căzut la focul cenzurii.
Zbaterea scriitorului este mai mult decât clară, ideile despre libertate şi dragoste se adună „grămadă” în cap (şi în manuscris), confuzia tinereţilor de atunci este oglindită: „o idee bine stabilită despre dreptate/ nu mi-am format/ nici despre genunchii tăi vineţi de frig/ de atingerea buzelor/ şi în general despre bunul mers al naţiunii române”, însuşi Eminescu este luat ca martor, în ultimul poem, care se deschide cu un moto al acestuia, „Rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte…”, (p. 144), grupajul al treilea poartă la un moment dat titlul de „Groapa comună”, disperarea pare să crească în intensitate, poetul (în particular Cassian Maria Spiridon, în general orice poet al epocii) simte hamletian, dacă nu chiar ca într-o tragedie greacă veche, cu o nouă referinţă nou-testamentară, dar şi una care duce la Dante Alighieri, ca în poemul „Non plus ultra”.
„am sângele tău şi sângele tău nu mă lasă/ am mâinile tale şi mâinile tale mă trag în nămol/ am fruntea ta dar inima a plecat// în ierburile tari/ ucigaşe/ semeţind în menhire/ s-a spălat pe gură cu lacrimile sinucigaşilor/ a victimelor şi Pelicanului/ Eli Eli lamma sabachtani/ în ziua patimilor şi pătimirii/ în cenuşa pântecoasă a timpului// am carnea dezvelită de os/ gelatinoasă în praful istoriei/ - l’amor che muove il sole e l’altre stelle -/ dacă mai putem ascunde/ gustul deşertăciunii/ (…)// eu vin pornind de la zero/ desculţ/ vin îmbrăcat simboli/ în coastele veacului/ însângerat de un sfârşit enigmatic// (…) nu am ucis/ nu am făcut - măcar un război// am Mamă/ Tatăl/ nu l-a otrăvit nimeni/ încă/ de n-o fi murit de moarte binecuvântată// fantomele îmi străbat creierii/ cerând (dintr-o gură de var carnivoră)/ răzbunare şi moarte// (…)// mă încred în stele/ răbdător (ca o fiară la pândă)/ în lutul sănătos/ o viaţă glorioasă/ recunosc/ încă mai cer libertate// în umilinţă feroce/ gândesc şi aştept/ Moartea/ vine oricum” (p.143). Cartezian sau nu, adăugăm noi!
