* Anthony Marra - Constelaţia fenomenelor vitale, Humanitas, 2015
Ce mai ştim azi cu adevărat despre ce se întâmplă în republica cecenilor din Federaţia Rusă? Ne-o putem imagina ca pe un spital aflat în debandadă aproape totală? Putem, desigur, aşa cum face şi Anthony Marra, care alege trei personaje (principale), care nu par să aibă mari legături unul cu altul: o fetiţă, Havaa, un fel de Alice într-o ţară a lipsei de minuni (oare?) sau o Dorothy, fiindcă tot are grijă la un moment de o sperietoare, vecinul ei Ahmed, medic nepracticant, până la un punct, sic, şi Sonja, doctor cu ceva experienţă, director al spitalului fantomă care nu, nu este în Groznâi, ci în Volceansk, oraş greu de găsit chiar şi pe net…
Havaa şi Ahmed, care locuiesc în Eldar, un sat aflat la vreo 10 kilometri de Volceansk, după o noapte în care tatăl fetiţei este luat de către forţele federale, iar casa lor este dată pradă flăcărilor, se duc în acest Volceansk, refugiindu-se în acel spital sau, mai corect, unde Ahmed o ascunde pe fetiţă, deoarece administraţia rusă pare să o caute… Ahmed chiar începe să muncească acolo…
Fetiţa zice la un moment dat unui personaj secundar: „Există hărţi care să-ţi arate cum poţi ajunge în locul unde vrei, dar nu există hărţi care să-ţi arate cum să ajungi în timpul pe care-l vrei…”
Cartea (şi poate literatura în general) lui Marra este o astfel de hartă: jonglează cu un spaţiu străin, dar şi cu timpurile, construcţia cărţii alternând anii, pe axa conformistă ce precede fiecare capitol al celor cinci zile, care sunt de fapt părţile cărţii, fiind trecuţi de la 1994 la 2004…
Dacă ştim că A. Marra este născut în anul 1984, an orwellian, nu?, înţelegem într-un fel primul truc literar. Fiindcă scriitorul vrea să fie magician. Şi reuşeşte! Chiar să unească „la loc” două jumătăţi de ceapă, abia tăiate, aluzia fiind la un episod din anul 1996, când Sonja încearcă să-şi convingă sora, Nataşa, să meargă la psihiatru, după ce timp de 8 luni, în Italia, fusese practic violată în fiecare zi… Dar cum să găseşti un psihiatru într-o ţară în care nimic nu mai pare să fie ceea ce ar trebui să fie, după devastatoarele conflicte cărora nu vom încerca aici să le descriem complexitatea?
Ar fi bine să identificăm un oarecare realism magic, când unele personaje au tot felul de viziuni? Nataşa îşi aduce aminte de un profet care a zis, în parcul orăşenesc, „că tot ce nu este întuneric sau moarte este viziune”, că oamenii nu ar fi decât „halucinaţiile lui Dumnezeu”… Să fie o carte despre o Mare Absenţă ori numai despre o anumită absenţă, remarcabil definită, o absenţă nu „imediată, e mai mult o retragere treptată a timpului prezent pe care îl împărtăşeai, o topire în trecut, nu o ştergere, ci o conversie a formei, de la prezenţă la amintire, de la solid la lichid, şi persoana pe care cândva o atingeai se prelinge acum pe pielea ta, acum pe cearşafuri, pe şira spinării în jos şi te poţi îmbăia, te poţi scufunda, te poţi îneca în amintire, dar degetele nu mai pot apuca nimic” (p.123).
Şi cu astfel de bijuterii aproape lirice (alt exemplu, privitor la cum o percepe Ahmed pe Sonja: „era cea mai ciudată rusoaică pe care o întâlnise vreodată”, „de-ar fi privit adânc în ochii ei, ar fi ieşit, uimit şi clipind, pe partea cealaltă a lumii”), şi cu umor deosebit de subtil, câteodată negru, dar vital, Anthony Marra practic inventează o lume-carte care, nu-i aşa, reflectă o iubire, nu numai pentru Cecenia, ci pentru orice univers străin, conceptualizat ca posibil subiect literar, reflectând în ultimă instanţă condiţia umană, fragilă, dar şi capabilă de monstruozităţi demne de alte universuri…
Încet, încet, ca într-un roman poliţist, aflăm de ce sunt porniţi „federalii” pe familia Havaaei (nu spunem aici decât că toate urmele frazelor duc către uciderea unui colonel din forţele „speciale” şi represaliile ce decurg de aici, dar rămâne să descoperiţi „cheia” nu a unei crime, ci a unei auto-apărări, aici un Makarov argintiu fiind deosebit de important! Cutremurătoare sunt paginile dedicate hotărârii unui tată (de aproape 80 de ani, care a scris şi iar a scris peste 15 milioane de cuvinte despre istoria Ceceniei, din care i-au apărut doar un volumaş despre „Originile civilizaţiei cecene”, în anii Perestroikei, dacă nu mă înşeală memoria!) de a-şi ucide fiul, Ramzan, devenit informator, dar „căderea sa în păcat” este mai mult decât „justificată” în construcţia personajului (intervine chiar gelozia, băiatul simţindu-se prea puţin apreciat faţă de… celălalt fiu, vedeţi imediat care, turnătorul justificându-şi în sine gestul pentru ca tatăl său să se simtă şi el singur!), deşi (la modul) absolut condamnabilă… Acest tată şi acest fiu sunt tot vecini ai fetiţei şi ai lui Ahmed, Ahmed părând a fi tot fiul natural al tatălui Hassan Gheşilov, autorul istoriei cecene, pe care o arde, simbolic, desigur, în pădurea care este şi ea un personaj, martor al atâtor şi atâtor fărădelegi… „Sacrificiul” va mai avea loc, va fi Hassan un Taras Bulba cecen?! Nu răspundem nici la această întrebare! Interesante sunt trimiterile la viitor, de parcă „Constelaţia fenomenelor vitale” ar fi scrisă cândva, peste aproape o sută de ani!
Bref, război, trădări, perspectiva unei păci, fiindcă tot de vorbeşte de „Război şi pace” în promovarea cărţii, sânge, tortură, crime împotriva umanităţii, iubirea şi afecţiunea trăite ca în vis, crimă din iubire, dacă vă puteţi imagina şi asta, o definiţie dintr-un dicţionar care ne lămureşte ce este cu titlul cărţii: „Viaţă: o constelaţie de fenomene vitale - organizare, excitabilitate, mişcare, creştere, reproducere, adaptare”, un sfârşit oarecum optimist, un scriitor american care scrie ca un rus, ceea ce n-ar fi chiar pentru prima oară, o carte legată cu aţă dentară ca pieptul unui rebel cecen, de găsit şi el, o carte scrisă cu sânge dintr-un flacon trimis chiar de la nebunia locului numit aproape exotic Cecenia de care te poţi îndrăgosti ca şi de Grecia veche, a vechilor tragedii, da, poate o carte scrisă de un străin nu poate fi mai bună, dar ce ar face un cecen sau o mamă din Rusia care şi-a pierdut copiii acolo, este o altă poveste…
