* Marin Mălaicu Hondrari - Războiul Mondial al Fumătorilor, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Eu, agent special Smoke, veteran al Marelui Război pentru Apărarea tuturor Plămânilor, din Măreaţa Rasă a Nefumătorilor, cu gradul întâi de mare viciu de a nu avea nici un viciu, raportez că mai jos numitul Constantin Johnny Rotmans (sic!), cunoscut şi sub numele de Marin Mălaicu-Hondrari, după ce a stat un an în micuţul stat terorist Camarile, a hotărât să se întoarcă în Uniune!
Cât a stat pe acolo, a scris pe foiţe de ţigare şi pe foi uscate de tutun o carte periculoasă, care poate deveni carte-cult, de aceea propun să fie, conform normelor, arsă de către pompieri, pe un rug de publicaţii de tip Bradbury, în faţa preşcolarilor, şcolarilor şi liceenilor…
Cartea este, ce mai la deal, la vale, la Camarile sau la Berile, un Mein Kampf sui generis, care va adânci prăpastia dintre rasele noastre, vedeţi, încă le mai spun ale noastre! Că doar noi nu vrem moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la loc cu verdeaţă, fără poluare şi aşa mai departe!
Revin! Şi mai este un pericol: autorul transformă femeile din rasa fumătorilor în seducătoare perfecte, făcând oameni serioşi să înghită în sec după câte o Black Beauty, o negresă rătăcită prin Ardeal, după o Doină, o Elenă de Spania, roşcată, vreo două basarabence, o Virginia Slim, pe numele ei real Irina, adică „Pacea”, adică sugerează, bănuiesc eu, că, totuşi, doar printr-o Pipă a Păcii vom ajunge la un armistiţiu, ceea ce eu nu sunt plătit să gândesc dacă este corect sau nu.
Aşadar, ca să continui raportul, cât stau printre cei din rasa lor, mai trag şi eu câte un fum, ca să nu mă dau de gol, dar, ca să aprind şi mai bine focul de paie, pardon, de frunze de tutun, eu cred, deşi n-am cunoştinţe literare prea vaste, că este o carte despre toate viciile lumii, adică despre toate slăbiciunile oamenilor care îi fac puternici sau să aparţină vreunei minorităţi oarecare…De pildă, o domniţă spune că „trupul e o sălbăticiune, dacă-l porneşti, nu mai poate fi oprit, doar domolit.”
Dar eu zic că o ţigară poate fi stinsă, în numele lipsei de fum, amin! Şi „Războiul Mondial al Fumătorilor” trebuie pus la index şi nimeni să nu o înveţe pe de rost!
În altă ordine de idei, deşi n-am primit nici un ordin să gândesc, eu cred că volumul este mai periculos pentru că face apologia nostalgiilor supreme şi a melancoliei bolnăvicioase. Scrie autorul undeva: „dacă se potriveşte ceva la melancolia oamenilor, atunci ţigările sunt acelea”…
Evident, meseria nu-mi permite să fiu sentimental, dar scriitorul are şi câteva pagini despre copilărie şi adolescenţă pe care le-am înţeles şi eu, ca să nu mai spun despre păcatele pe care le face eroul şi prietenii săi buni, Cuţitaş şi Accidentu’, ca să nu mai zic de amantele lui, că vorba lui, „suntem creştini, ce dracu’”, dintre care pe unele le-am amintit, şi pe cea care l-a dezvirginat pe erou, dar eu, ca nefumător, am fost mai atras de Cristina, fata pe jumătate chinezoaică, care spus atât de frumos, atât cât mă pricep eu la frumuseţe, că „o dată la două mii de ani poţi să-ţi schimbi perechea”, pe care eu chiar aş propunea-o să o angajăm la noi, deoarece a descris-o atât de bine, încât chiar m-am îndrăgostit de ea, dar mai ales cred din toate fumurile de ţigară pe care le-am tras involuntar în viaţa mea că ar fi cea mai bună luptătoare împotriva rasei lor, a fumătorilor…
* * *
Ea ar putea fi rivala cu adevărat necruţătoare a celei mai mari fumătoare din lume, numita Ada Rivas Ponti, fata preşedintelui din Camarile, cu care, scuzaţi, Constantin a avut sau mai are o relaţie. Numele ei de agent secret este, desigur, Nico, care vine de la… „nicotină”! Ca să mă refer şi la preşedintele din Camarile, Ricardo Rivas Ponti, deşi nu se insistă prea mult asupra lui (de fapt doar începutul şi sfârşitul cărţii se petrec în această republică tutunieră!), este ieşit parcă din frenezia melancolică a unui Sabato, Borges sau Marquez, sau toţi trei la un loc, dacă nu cumva şi Bioy Casares, Marin Mălaicu-Hondrari fiind poate cel mai impregant scriitor de la noi de o atmosferă, de o spiritualitate hispanică (care este de găsit şi în alte cărţi ale sale), pe care o poate da chiar şi numai prin o anume onomastică…
Aşadar, ca să nu ne mai întindem, de undeva, dintre România şi statul mai real decât ficţiunea numit Camarile, dintr-un viitor aproximativ (distopic), ne vine cea mai nouă carte a lui Marin Mălaicu-Hondrari, care nu va fi de găsit în biblioteci (sic!), ci doar în compartimentele şi separeurile clandestine de fumători din întreaga lume, asta dacă nu cumva organizaţii teroriste vor începe să proclame că fumatul nu va fi interzis în teritoriul controlat de ele.
O carte care este şi o fenomenologie… artistic-literară a tot ceea ce ţine de fumat şi fumători, dar şi o satiră la adresa unora dintre instituţiile şi legile organizaţiilor suprastatale actuale, asupra unor hotărâri, precum aceea de a tot declara tot felul de zile internaţionale a ceva, precum Ziua Mondială Antifumat (un personaj nefumător îşi aprindea în semn de protest tocmai în acea zi o ţigară!). O carte în care sunt frumoase poveşti de iubire, uneori tensionate, în care figura unei bunici cât se poate de reale este înviată memorabil, fiind un fel de omagiu indirect adus unui personaj de-al lui Slavici, este o carte şi despre emigranţi, despre cei care lucrează în domeniul publicităţii, este despre umanitate şi despre tot ceea ne face să fim parte din ea, cu tot cu demisii, forţate sau nu!
P.S.: Cartea a fost lansată la Galaţi chiar în ziua în care o nouă lege antifumat a fost trimisă către preşedintele statului.
