CRONICĂ DE CARTE/ Abisuri şi ”combinaţii sufleteşti”

CRONICĂ DE CARTE/ Abisuri şi ”combinaţii sufleteşti”
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

* Aurel Stancu - "Bufniţa roşie", Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2015


Anticalofil (literar, prozaic vorbind), dar câteodată liric (să nu uităm că este şi un apreciat poet), tăios de cele mai multe ori, fără să-şi facă iluzii asupra condiţiei umane, Aurel Stancu se întoarce la proză… Jurnalistul redutabil nu este uitat, stilul fiindu-i influenţat de cealaltă mare dragoste a sa, gazetăria! Moralismul la care făceam referire cu alt prilej este acum în surdină, cel mult ca ecou al întâmplărilor şi acţiunilor ce le provoacă!

„Pianul dezacordat”, cel mai scurt text, este o bijuterie de meditaţie pe marginea abisurilor sufleteşti, abisuri care pot lua hotărâri cât se poate de surprinzătoare… Şi nu ne gândim numai la poveştile de dragoste surprinse, mai mult sau mai puţin creionate (în toate textele din volum), ci mai ales la finalul prozei, când unul dintre personajele principale, medicul Petrache, după ce se luptă din răsputeri pentru a procura o casă din buricul „târgului”, renunţă la „afacere” deoarece, când vizitează imobilul pentru a discuta cu proprietarii, găseşte un pian „dezacordat” (îşi regăseşte, dacă vreţi, sufletul!) la care cântă (sau este cântat de către instrument, aproape fantastic… transfigurat), „cântarea” pur şi simplu schimbându-i planurile, spre stupefacţia prietenului său care se convinge iremediabil că Petrache nu va fi vreodată afacerist! Asta după ce, amuzant şi aproape absurd, cu câţiva ani în urmă, Petrache a vrut să-l convingă să facă o afacere cu un submarin nuclear de la ucraineni!

Într-un fel, „Pianul…” este o schiţă de microroman, finalul fiind deschis. Celelalte texte sunt microromane la propriu, chiar dacă nu ajung la 100 de pagini, scriitorul etichetându-le drept „nuvele”!

„Femeia şi capra”, după ce începe cu prezentarea istoricului unei căsnicii care eşuează după mai bine de zece ani, surprinde printr-un „târg” cu adevărat fenomenal, aproape sigur mai mult decât real, deoarece, nu-i aşa, realitatea întrece întotdeauna imaginaţia! O femeie, poate chiar un simbol al întregii Basarabii, al Republicii Moldova, dacă vreţi, o femeie de aproximativ şaizeci, şaizeci şi cinci de ani (de fapt avea 68 şi era de 8 ani în România), este „vândută” în schimbul unei capre! Şi apoi aflăm povestea altei familii (va mai fi o altă saga de familie, între un maistru militar şi sinucigaşa Monica), de astă dată din Cahul! Familia Nataşei, femeia vândută pe o necuvântătoare!

La moartea soţului, medic veterinar, ucis de lovitura unui cal, se hotărăşte să plece în România, la Galaţi mai exact, unde îl întâlneşte pe „vânzătorul” Titi Datcu, crescut în Bădălan, personaj pitoresc, unul dintre cele mai reuşite din carte, convins că şi „dragostea este o marfă, o afacere”! Urât ca dracu’, ajunge să trăiască cu „baba puternică ca un tractor”, după cum o „complimentează” undeva… Nu vom insista asupra extraordinarelor aventuri al basarabencei în România (Bucureşti, Slobozia ş.a.m.d.), ci doar vom puncta jertfirea… unui animal, un cal furat, în uscătorul unui bloc supraaglomerat, iniţial destinat nefamiliştilor, moartea în somn a bătrânei şi un vis care ni-l face mai simpatic pe Titi, prin ceea ce face mai apoi!

În „Bufniţa roşie”, „tema” devine delicată: lumea politică românească de după 1989 surprinsă în toată „splendoarea” ei! (…)

Aurel Stancu se dovedeşte a fi un adevărat maestru al „combinaţiilor sufleteşti” (la care se referă la pagina 38), nu numai al sondării acelor abisuri despre care mă refeream mai sus… Dacă nu caută alte „suflete moarte”, îi place să facă diferenţele dintre „sufletele goale” (p. 61) şi cele împlinite sau care măcar caută împlinirea! Şi mai ales, să descrie cum unii şi le pierd, ispitiţi de demonii diverselor puteri ale acestei „împărăţii”, căzând în grotescul cel mai expresiv! Bref, realizează „portrete de oameni tipici de alungat îngerii”! Dar nu numai, dacă veţi avea curiozitatea şi plăcerea (sau neplăcerea) de a fi martori şi contemporani cu (unele dintre) personajele sale! Scriitorul părând a fi de acord că nu poate exista ceva mai casabil decât sufletul omului! (…)

Deosebit de palpitant este ceea ce se întâmplă în ultimul text (nu neapărat din punct de vedere al sexualităţii, mai toate textele fiind condimentate cu astfel de detalii, uneori groteşti), întărind într-un fel statutul de scriitor neo-naturalist al lui Aurel Stancu: o soţie, Viorica de mai sus, care nu-şi poate uita soţul infidel, chiar şi mort fiind, o incursiune în dramele erotice ale acestuia din urmă, Mihail Matei - în adolescenţă are o legătură scandaloasă cu o profesoară de-a sa -, un amant care ar dori să o facă pe ea să îl iubească, chiar şi îngrijind mormântul fostului… Despre Mihail Matei, chiar fratele lui ajunge să spună că nu ştie dacă era om sau nu! Viorica întreabă trist la un moment dat: „- Prin ce se recunoaşte binele pe lumea asta?” (p. 312)

Poate acesta, recunoaşterea binelui, este axul în jurul căruia se învârte universul acestei cărţi memorabile, în care unii se uită frumos (unii pe alţii - p.176 ş.a.), alţii se vor bântui reciproc sau nu, schiţând un purgatoriu câteodată cutremurător, în care dracii fac incursiuni câteodată, pentru oamenii mari care află „despre ei adevăruri” pe care „apoi le trădează” (p. 192), unde banii şi iubirea, raţională sau nu, dictează, condamnă, poate mai şi salvează… de demonii Istoriei. Personale sau universale.

Citit 975 ori Ultima modificare Miercuri, 23 Martie 2016 14:06

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.