Ignatie Grecu - "Cântecul păsării pe acoperiş", Rawex Coms, Bucureşti, 2014
Undeva, în infinitatea internetului, se precizează că Ignatie Grecu, poet gălăţean, face parte din categoria acelor literaţi despre care nu prea se vorbeşte… De parcă în lumea vorbitoarelor s-ar „vorbi” despre ceea ce trebuie să se vorbească!
Ignatie Grecu ne aduce aminte de câteva dintre spusele Părintelui Porfirie de la Muntele Athos, precum acestea: "Cine vrea să devină creştin trebuie să devină întâi poet. Să zboare în infinit, în stele, în măreţia lui Dumnezeu, să fie sensibil, delicat, să vrea să sufere pentru cel pe care îl iubeşte. Iubirea osteneşte pentru cel iubit. Doar iubirea atrage harul".
În spiritul cărţii despre care îndrăznim să scriem câte ceva, omul care vrea să devină profund religios trebuie să ştie "să privească"!
Dacă "Totul este privire", după cum se intitulează (blând filosofic) poemul de la pagina 10, şi nu este vorba numai de privirea fizică simplă, actul uitării înspre, întru Adevăr (deşi în poem se specifică despre efectul Chipului din icoană!), cântecul este şi el privire şi imagine...
Parafrazând ceea ce se întâmplă şi "se vede" în poemul „Albastrul cer” (p. 11), poate aşa este întreaga poezie care contează a lui Ignatie Grecu, cel care, în dedicaţii, mai caută "rostul scrisului": oferire spre privirea interioară, însetată de sacru. Iată poemul: "Greu/ şi cu mare zgomot/ cad/ din înălţime/ schelele acestui poem!// Le-am folosit/ pentru a-l scrie/ cât mai frumos/ aşa cum îţi place ţie.// Ştiind că nimic/ nu durează/ mai mult sub soare/ decât albastrul cer."
Cronicarul de carte se va mai opri sau nu asupra acestor schele. De mirare, de uimire, de adoraţie, de dor, de iubire autentică: „Când iubeşti cu adevărat/ pe Dumnezeu,/ sufletul/ poate întrece/ în strălucire,/ izbăvind de-ntristare,/ crinii frumoşi/ ai luminii.” (p. 9)
Omul este aşezat, dacă nu cumva este mereu acolo, cu propria lui conştiinţă, în faţa Divinităţii: „Omul îşi înalţă/ nedumerit privirea/ şi umple de dor/ nemărginirea.”
De fapt, aşa cum este normal (la un om precum Ignatie Grecu), mai toată creaţia sa este rugăciune sau pregătire pentru rugăciune: „inima mea, alăută,/ fă-o să cânte/ desăvârşit.// Doamne,/ atinge-o uşor/ cu o rază subţire/ lin deget/ al Duhului Sfânt.” (p. 12)
Psalmistul este conştient de faptul că religia sa, credinţa sa, este una a bucuriei, dar una în care lacrimile bucuriei ştiu să primească şi lacrimile tragediei, toate lacrimile având pecetea tainică a frumuseţii Lui: „Să ştii, dragul meu,/ în viaţă sunt multe lacrimi/ dar şi mângâieri pe măsură.// O floare, un cântec de pasăre rară/ o fată, un prieten, o privire duioasă/ o strângere de mână, o vorbă spusă la timp,/ bunăoară, o scrisoare de acasă.// O sărutare pe frunte cu drag/ la cină/ un chip ales dintre mulţi care/ trec necunoscuţi prin viaţă/ o bucurie, o mireasmă de-o clipă// în geam la icoane o lumină/ în inimă, pe Tabor, o Schimbare la Faţă.” (p. 16)
Inspirându-ne de aici, da, Poezia este, poate fi o schimbare la faţa zicerii, rostirii, şi iată că ajungem iarăşi la „rost”, Rostul Scrierii, rostul Poetului: „Poetul suie la voi/ cu harfa pe umăr/ o amforă plină cu vin/ întru fericită cântare/ lăudând pe Dumnezeu/ îmbrăţişând pe fiecare” (p. 21). Şi poetul nu urcă oricum, ci cu inima arzând: „Lumina ei puţină/ abia dacă străbate/ câteva încăperi tainice/ pline de urât/ din abisul sufletului vostru/ dar totuşi/ e bine/ că le străbate/ şi le luminează/ cât de cât.” (p. 26)
Aşadar, poetul „nu se îmbată” cu apa rece a lacului Cernica (Ignatie este retras acolo, la mănăstire, parcă de-o veşnicie!), ştie să surprindă magnific condiţia poetului, de oricare soi ar fi el, dar în special a celui credincios: „Asemenea sunt cu pasărea singuratică de pe acoperiş,/ care pe aripa bisericii în zori/ cântă cu foc. Lumea trece,/ se uită mirată în sus şi pleacă./ Nimeni nu se opreşte în loc să asculte./ Doar Domnul, dând la o parte/ dvera norilor albi/ o vede, cu adevărat,/ şi, zâmbind,/ o lasă să cânte mai departe.” (p. 27)
Nu putea lipsi şi o definiţie-haiku, sau aproape în spiritul poeziei japoneze, a Poeziei: „Urmele de aur/ ale unui înger grăbit din cale afară/ care venind/ a vestit/ şi s-a dus.” (p. 28) Sau, mai dramatic: „Fulger fecundând scoica…/ naşte în abisuri albă/ de neatins, poezia.” (p. 35)
Într-o lume în care Privirea (nu a Marelui Frate, ci a Fratelui care te iubeşte, te ocroteşte, deloc numai instituţional) este atotputernică, atoateştiutoare, poate unii poeţi chiar „zadarnic încearcă… / să prindă în năvod ca pe o fiară/ lumina/ care încet se ridică la cer.”
Nu este cazul lui Ignatie Grecu, Pescar Magic, Iona - metamodernist gata să îmblânzească şi sufletul zbuciumat al vreunei (alte) balene albe misterioase, ca să amestec un pic post-modernist monştrii adâncurilor (din noi)!
