ISTORIA ALTFEL/ Imperiul Roman: Cele mai mari dezastre militare

ISTORIA ALTFEL/ Imperiul Roman: Cele mai mari dezastre militare
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Allia, 390 î.Hr. În primă instanţă, romanii au trimis ambasadori la tribul senonilor, pentru a le cere să nu-i mai atace pe aliaţii etrusci. Când galii au refuzat, un ambasador le-a ucis o căpetenie, ceea ce a porovocat un conflict în care romanii au fost învinşi cu uşurinţă. Galii au pătruns în Roma, pe care au jufuit-o timp de şapte luni, liderii baricadaţi pe Capitoliu cedând şi mituindu-i să plece. Umilinţa i-a forţat să îşi întărească defensiva şi să adopte reforme în tactica militară.

Furcile Caudine
, 320 î.Hr. Un eveniment mai puţin sângeros, dar extrem de umilitor. Aflând de planurile de invazie ale romanilor, liderul samnit Gaius Pontius le-a ordonat unor soldaţi să se îmbrace în ciobani şi să îi îndrume pe duşmani spre o trecătoare, blocată complet. Dorind să se întoarcă, aceştia nu au reuşit, căci şi intrarea fusese, între timp, baricadată. Fără scăpare şi la cheremul samniţilor, au fost obligaţi nu doar să semneze un tratat de pace jignitor, ci şi să treacă pe sub o grindă din suliţe.

Lacul Trasimenus
, 217 î.Hr. Romanii, în frunte cu Gaius Flaminius, se aflau pe urmele armatei lui Hannibal, în monentul în care au întâlnit în cale un drum îngust, între lac şi nişte dealuri stâncoase. Fără nicio bănuială că punii s-ar fi ascuns în pădure, au pornit unul câte unul, ceea ce a dat naştere unui masacru. Cartaginezii au dus la bun sfârşit o ambuscadă aproape perfectă, ucigând 15.000 de soldaţi în numai trei ore.

Cannae
, 216 î.Hr. Cea mai mare victorie a lui Hannibal s-a înregistrat pe 2 august 216 î.Hr., pe malul râului Aufidus. Liderul cartaginez a avut de înfruntat opt legiuni romane, conduse de Gaius Terentius Varo şi Lucius Aemilius Paullus, pe care le-a înconjurat şi şi-a folosit cavaleria pentru a distruge infanteria nepusă la punct din cauza neînţelegerilor dintre consuli. Estimările arată că din 70.000 de soldaţi ar fi supravieţuit doar 2.000. După Cannae, Capua şi alte oraşe italice au trecut de partea punilor.

Arausio
, 105 î.Hr. Triburile cimbrilor şi teutonilor au nimicit nu mai puţin de 80.000 de soldaţi, o înfrângere devastatoare pentru romani, în bună măsură din cauza lipsei de cooperare dintre cei doi comandanţi. Când Gnaeus Mallius Maximus a încercat să negocieze, Quintus Servillius Caepio i-a atacat pe cimbri, dar oastea i-a fost nimicită. După aceea, triburile germanice au continuat cu distrugerea trupelor rămase.

Carrhae,
 53 î.Hr. Crassus era cel mai bogat dintre colegii din primul triumvirat, dar îi lipsea gloria militară. Dorind să remedieze situaţia, a decis să invadeze Parthia cu şapte legiuni, dar a fost înfrânt şi a pierit în luptă. Capturarea acvilelor a simbolizat o umilinţă de nedescris suferită de Roma.

Pădurea Teutoburgică
, 9 d.Hr. Publius Quinctilius Varus avea obligaţia de a consolida noua provincie Germania, dar taxele foarte ridicate şi desconsiderarea culturilor locale au provocat răscoale de-a lungul frontierelor. Varus avea la dispoziţie trei legiuni, şase cohorte, trei unităţi de cavalerie şi trupele triburilor aliate, inclusiv pe cele ale cheruscilor lui Arminius, care complota de fapt împotriva romanilor. Prin raportări false şi alte tertipuri, acesta l-a împins pe Varus spre pădurea necunoscută, unde s-a iscat şi o furtună. Legiunile dezorientate au întâmpinat triburi barbare care duceau o luptă de gherilă, profitând de terenul propice. Romanii au încercat în zadar să se îndrepte spre baza militară de la Halstern, căci drumul era blocat de tot felul de ziduri de lemn şi şanţuri. Asalturile au fost respinse, iar barbarii au copleşit oastea. Varus s-a sinucis, cele trei legiuni au fost distruse, evenimentul nefericit punând capăt tentativelor de expansiune dincolo de Rin.

Abrittus,
 251 d.Hr. Împăratul Decius şi fiul său Herennius au purtat mai multe bătălii cu final indecis împotriva goţilor, dar dezmodământul a fost stabilit după ce barbarii conduşi de Cniva au reuşit să îi atragă pe romani într-o mlaştină, unde nu s-au mai putut mişca şi astfel a început măcelul. A fost pentru prima oară când un împărat roman a căzut pe câmpul de luptă.

Edessa,
 260 d.Hr. Romanii sperau să pună capăt frecventelor invazii sassanide ale regelui Shapur I în Asia Mică, aşa că armata condusă de Valerian a plecat la confruntare. Expediţia s-a dovedit a fi un dezastru, căci, în ciuda unei victorii iniţiale, a izbucnit o epidemie de ciumă şi, în plus, trupele duşmane i-au înconjurat. Împăratul a fost capturat şi a trăit pentru tot restul vieţii în captivitate la perşi.

Adrianopol,
 378 d.Hr. Valens, împăratul din est, nu a mai aşteptat ajutorul nepotului său Gratian şi a dorit să anihilileze de unul singur o revoltă a goţilor din Tracia. Subestimaţi grav, goţii conduşi de Fritigern numărau de două ori mai mulţi oameni, iar majoritatea trupelor erau de cavalerie. Au măcelărit armata romană, împăratul însuşi căzând în luptă. Sursa: historia.ro

Citit 5308 ori Ultima modificare Duminică, 08 Mai 2016 17:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.