Ramona Băluţescu - "Până când noaptea descreşte-n rău", Ed. Emma, 2016
Poezia Ramonei Băluţescu este un fel de… rămăşiţe ale zilelor şi ale nopţilor (dacă este să ne ducă gândul la romanul lui Ishiguro!) de dincoace de bine şi de rău şi facem aceste „legături” în special din cauza unui vitalism căruia putem să-i spunem fără probleme nietzschean!
Vitalism, dezinvoltură, nevroză, sinceritate, criză, existenţialism, neo-expresionism, iată câteva atribute care pot caracteriza mai bine sau mai puţin bine confesiunea poetei, la a treia sa carte, dacă nu greşesc.
Dacă suntem de acord cu ceea ce scrie conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin în prefaţă, oarecum Ramona Băluţescu este în aşteptarea oştilor Mordorului, deşi în cuvântul autorului se începe chiar cu propoziţia „Sunt bine!” Fiind aproape un jurnal liric, alternanţa stărilor sufleteşti este firească: „Acum, doamnelor şi domnilor, plîng./ Pentru că speranţa nu ţine mult nehrănită./ Pentru că se face tot mai frig./ Şi pentru că frigul şi frica sînt o combinaţie implacabilă,/ În lipsa cuvintelor sale.” Poate Konrad Lorenz cu „Aşa-zisul rău” ar fi o altă cheie de lectură! Dar (pre)sentimentul existenţei acelui Rău, poate chiar a celui căruia nu vrem să-i rostim bănuitul nume, este într-adevăr prezent, i se acordă versuri tulburătoare (p. 60-61, par exemple)…
Zeiţa furiei nu se lasă nici ea refuzată: „Voiam să te distrug şi risipesc de tot./ Cu cuvinte ucigătoare./ Cu cuvinte ce să te-ngroape-n ţărînă pentru toată viaţa aceasta./ Îţi ţipam cuvintele mele, lanceolat,/ Tăceai, cu capul în jos, excavam în tine,/ Pînă cînd mi-ai spus la ce te-mpinsese răul meu mare./ Nu ştiu cum să spun ce-a urmat./ Ştiu doar că n-aş fi crezut niciodată/ Că o să-mi poţi da inima de perete,/ Încît să mă-ndrăgostesc iar de tine,/ Ca în acel moment./ În acel foarte moment absolut.” Ba se poate vorbi chiar şi de un oarecare radicalism, cultivat mai mult sau mai puţin: „Poți să îmi iei inima şi s-o dai cîinilor./ În partea de viaţă în care mă duc eu,/ Sîngele se mişcă fără pompe,/ Sau stă”! Semn că poeta ştie de glumă, dar poate glumi foarte serios! Miracolul este că nu se cade în patetism (liric, poate cel mult prin… cantitate, dimensiunea volumului, ca număr de pagini, dar aşa este în… ghemuirea durerii, când nu prea poţi să te ridici când ai vrea!), un poem precum „Nişte mere” fiind exemplar în acest sens, iar când accentul pare strident, un strigăt precum cel al lui Edvard Munch te face să înţelegi mai bine tensiunea: „Acest ţipăt prelung există în mine/ Ca un organ aparte, ca o revoltă de for intern,/ Ca o scrijelire pe peretele meu sufletesc,/ Ca o zbatere,/ Ca o fugă de roşu,/ Ca zgură,/ Ca o lumină ce pîlpîie-a stingere,/ Ca un blestem./ Acest ţipăt prelung, la finele zilei/ E companionul meu, de stingere, de pat, de neadormire,/ De lut.”
„Partea întunecată” (a Forţei, sic!) îşi cere şi ea câte un drept la existenţă, cam ca în „Aerul nostru, al ei”, unde se cere jertfă, (şi) cu toată auto-ironia! Dar când suntem într-un univers unde scrie pe pancarte „Aici se moare!”, cred că este normal să mai cazi şi în ispita disperării, zeiţă-demon care poate fi atât de seducătoare! Ca şi în ispita Urii, precum în poemul care dă titlul cărţii: „Ziua creştea iar eu musteam de ură-mpotriva creşterii ei/ Şi priveam chiorîş totul din jur./ Mi-era dor de timpul cînd serile lungi ne găzduiau, în cutele lor,/ Pe margini de apă, povestea,/ Ca, printre foile verzei, gîze năuce./ Ziua creştea şi, în atîta lumină,/ Nici măcar gîndul că noi am mai fi noi/ Nu mai putea găsi altceva decît drumul sortit, spre insectar,/ De ursitoare tivite/ Cu plumb.”
Da, poeta ar vrea Absolutul, cu tot ceea ce implică, Absolutul însă se joacă cu ea (ca şi cu noi toţi, care credem în cântecul său de sirenă… absolută!), chiar şi de-a poezia, frumos, de-a adevărul, întrebător… Luciditatea îi pune uneori cioburi de oglindă în faţă: „Ne încrîncenăm./ De parcă viaţa toată stă în noi./ De parcă seminţele vieţii, toate, ne cîntă sub piele./ Ţinem morţiş./ Pentru că e unicul lucru ce-l avem./ Şi nu vedem cum calea universului e pavată/ De vise printre care ne facem loc,/ Călcîndu-le,/ De melci ce n-au ajuns să fie mari,/ Cu cochilia spartă.” (Cu unghii şi dinţi)
Cum sugeram mai sus, „ştirile” (practic o viaţă întreagă autoarea s-a dedicat jurnalismului!) nu sunt numai din Timişoara: avem un poem (şi) cu podul Calatrava din Veneţia („domnul Calatrava”), se scrie despre „mingea aceea a jocului apropierilor pe care-l jucau/ bătrînii-n Paris”, metafizic se ajunge până la „celălalt capăt, de prea târziu”, depăşindu-se nu numai acel dincoace de bine şi de rău, dar şi acel dincoace de spaţiu şi de timp, poate orice dimensiune, căci Poezia este capabilă de a dărui, mai ales, iluzia că Lumea ar putea fi şi altfel decât este!
Dar Noaptea (a se citi mai ales Întunericul) vine întotdeauna cu insomniile ei de cuvinte, îşi cere soldaţii şi Jeannele ei d’Arc care vor lupta cu creşterea şi descreşterea, chiar şi în staţii de autobuze sau tramvaie, iată, cercul se închide, invocarea copilei/ copilăriei nu este neapărat un fel de salvare („Aș vrea să vii, copilă,/ Lîngă mine,/ Să mă privești, cum o făceai ades,/ Să te alinți…”, iată şi o cădere… în romantism eminescian!), iar dacă vi se pare că am scris mai mult despre Rău, chiar şi aparent, de ce n-ar fi astfel când Binelui i se face la un moment dat un astfel de portret: „Şi noi ne plîngeam că e rău,/ Unul în brațele celuilalt/ Avîndu-ne,/ Fără să ştim cum va fi/ Răul de care vom zice că-i bun,/ Trişti şi trecuţi şi îndepărtaţi suficient unul de celălalt,/ Părîndu-ni-se că zîmbetul public, cam strîmb, al celuilalt/ E doar o sfidare a binelui/ Care rîdea de pe margine de noi,/ Spărgînd între buze seminţe.”
Cu încrederea, optimismul măcinate în fel şi chip („Îţi măcina încrederea în bine,/ Îţi măcina încrederea în rost şi în tine, cel vechi.”), îndrăznind să publice poezie, Ramona Băluţescu dovedeşte sui generis că este mai puternic Cuvântul decât slăbiciunea…
