Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Luminiţa Potîrniche - O poveste visată din două unghiuri diferite, Editura Eikon, Bucureşti, 2016


Onirismul declarat încă din titlu nu este însă unul al discursului automat, încercând să redea fără zăgazuri substanţa visului. Meditaţia este bun majordom în casa visărilor Luminiţei P.! Meditaţia care ştie că „moartea nu umblă cu cioara vopsită”!

Fiind o carte a dorului, este şi o carte a singurătăţii, cenuşăreasa metafizică a fiinţei umane! Singurătate unisex, dar propunând alte şi alte abordări: „ce este singurătatea mea/ faţă de singurătatea lumii,/ laptele supt cu care se-ndoapă/ pruncii de fată mare,/ jumătate dezamăgire,/ jumătate tristeţe./ aerul dimineţilor de unul singur,/ prânzurile fără oră fixă,/ cam când se pune soarele/ ȋn dreptul inimii.” (singurătăţi paralele)

Dacă este vorba de vis, când nu este visare în stare de trezie, trebuie şi somnului să i se ridice o mică statuie: „de pe statuia somnului/ se iau scorojite piei./ cât murim, cât ȋmbătrânim/ când alţii cred că dormim./ şi eu crezusem asta/ dar mă trezesc cu o pojghiţă subţire / de nefiinţă/ atârnând de mine.”

Aşa şi cu poemele, aceste fenomene de la graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, le putem recepta atârnând, pe urmele poetului ş.a.m.d. Poet atent la toate fiinţele, oricât de mici, şi aici este un apropo la elegiile pentru astfel de fiinţe, a grandiosului Eugen Ionescu, textul „cvartalul vrăbiilor cenuşii” fiind printre favoritele mele: „şi ȋmpărţeau mălaiul/ şi meiul şi bobul de grâu/ pentru că aveau nevoi puţine/ şi suflet mare, uşor,/ cu care zburau până-n cartierul următor,/ pe sârmele de rufe./ şi nu-şi doreau să fie privighetori/ sau ciocârlii./ nici ciocănitoare/ cu ciocul tare,/ dat de toţi copacii./ se mulţumeau cu destinul lor umil/ de pasăre cenuşie/ care-şi zidea cuibul/ direct ȋn cenuşă.”

Poate nu este nicio aluzie la ordinul religios fanatic descris în „Urzeala tronurilor”, ci doar un simplu omagiu adus chiar bunei cuviinţe!

Un suprarealism autentic, bine adaptat matricei spirituale, se strecoară benefic uneori: „balansoarul se loveşte repetat de pereţii auzului./ ȋn gol se propagă ticăiturile nervoase ale şarpelui casei./ se ȋnsufleţesc scaunele şi ies de sub masă,/ ajung ȋn stradă, se oferă, aşteaptă./ zebrele cu dungi de zăpadă neȋncepută/ traversează toată viaţa mea ticluită cu repere./ mă amestec printre toate noţiunile deprinse cu greu./ tot trecutul depinde de cât de repede pot să uit/ ce-am ȋnvăţat.”

Amorul/ amorurile propuse spre confesiune de Luminiţa Potîrniche nu sunt deloc facile: „de mine s-a îndrăgostit omul de piatră/ din capătul străzii./ el niciodată nu mă va putea ȋmpiedica/ să devin şi eu o stană de piatră./ el ȋmbrăţişează ȋntotdeauna rece/ dar sigur./ ce poate fi mai temeinic/ decât amorul ȋmpietrit?”

Ca orice poet, aproape sinucigaş, autoarea contribuie la fisurarea „edificiilor intimităţii” (aşa se intitulează un poem). „Dar în zadar/ zăbală nefiinţei punem”! Ea va intra cu armatele ei în orice cetăţi, palate, castele, căsuţe ori apartamente de la etajul trei, curioasă să afle totul şi mai mult decât atât! „Soarele, un mânz roşcovan”, va fi şi el jertfit pentru fiesta nefiinţei! Fiesta dintre zidurile roşii: „ziduri roşii,/ ca şi când m-aş afla ȋntr-o inimă/ şi n-aş şti ȋncotro s-o apuc.”, după cum este schiţat acest poem, unul dintre cele puţine având această formă de umbră de haiku, ceva nou faţă de volumul de debut, dacă nu mă înşeală memoria…

Astfel de construcţii sunt binevenite, nu numai când este vorba de „nostalgia unei fete de cartier” (alt titlu de poem): „pe strada mare/ trece ȋn ricşă/ nostalgia unei fete de cartier./ ȋntre hulube, o pupăză.”

Poeta îşi asumă rolul unei mari preotese (care poate promite: „jumătăţi de oale de lut,/ cine ne-a lovit,/ cine ne-a spart./ Dumnezeu ne va face la loc,/ de nerecunoscut.”), într-un templu misterios, unde cei care se roagă pot (oare?) recăpăta anumite poveşti, după cum ar rezulta dintr-unul dintre cele mai speciale poeme, „lumea de unde nu mai vine nici o poveste”: „se topeşte lumânarea/ ȋn mâna celui care priveghează./ prost dispus,/ ȋmbâcseală de ceară,/ faţa morţii cu aspect curat./ nu sare nici un muşchi/ de pe obrazul bocitoarei./ mă amestec printre fustele/ femeilor obişnuite cu plânsul./ suflecate vor fi mâinile,/ bărbaţii duşi fac cărări cu lopata ȋn cer./ dacă se duc nicăieri,/ de ce atâta trudă./ eu sunt copil/ şi rămân acasă./ şi-mi ȋnchipui cum urcă cortegiul/ până ȋn lumea/ de unde nu mai vine/ nici o poveste.” (…)

Într-o călimară-clepsidră îşi înmoaie pana pentru a găsi un „timp nezămislit”, dar poate trăit-visat, surprinzându-se cerul-talpă, jumătăţile de vise „călare” pe jumătăţile de înger-om, revenindu-se şi la veşnicul copil care rămâne în adult ( „visez că urc/ dar am nişte pene plânse./ ȋmi atârnă greu/ costumul de copil/ fără nici o grijă.”), înfruntându-se coşmarurile (şi din acest punct de vedere poate mai este încă acea atmosferă lirică apăsătoare din primul volum, dar pe care „scările” ajută să o depăşim), păşindu-se în purgatorii promiţătoare ( „dezbrac cerceii./ şi pielea./ şi visul călduros/ de azi-noapte./ se făcea că stam ȋn purgatoriu/ şi aşteptam să se facă răcoare./ dar gestul ȋngerului / arăta/ mai cald, mai cald, tot mai cald./ nişte pietre ȋncinse/ zvântau regretele mele./ nici o lacrimă/ nu ar avea rost./ totul se evaporă/ ȋnainte de intenţie.”), legându-se frumoase prietenii lirice cu câinii („uneori mi-e necaz pe câini./ ei simt mai mult/ dar nu pot scrie.”), căutându-se mereu aerul proaspăt: „dimineaţa, sufletul meu/ vine de pe afară/ şi se ȋmbracă cu mine.”…

Da, este o carte cu şi despre firescul lucidităţii (metaforei clare, dar şi a viselor, porţi spre alt fel de luciditate): „dorm puţin,/ visez mult./ ca o cerneală ȋn apă/ pun dezamăgirea./ mă spăl pe faţă cu ea./ chipul meu devine albastru./ iau un şerveţel,/ ȋmi decupez ochii,/ nasul, gura./ nimic nu uit./ oglinda aruncă/ stropi răutăcioşi/ de somn neȋmplinit./ cine e monstrul zămislit/ de ultima insomnie/ a lucidităţii?”

Clopotele de zăpadă bat în ea, în carte, „toaca bătea ȋn cer,/ noi pe pământ citeam/ eterna poveste/ din care tot nimic nu ȋnţelegeam.”

Cam acesta ar fi un al treilea unghi al poveştii, unde o ghionoaie bate dinspre interiorul unui copac al înţelepciunii din care se vor face porţi de cuvinte cu adevărat memorabile: „ce poate fi mai frumos/ decât să faci porţi./ să imiţi cerul/ şi să-l decupezi/ atât cât ţine un stat de om./ stâlpi susţinători,/ praguri./ tot un fel de aburi/ după modelul celor de sus.”

O poveste în care Frumosul îşi găseşte nebănuite umbre!

Citit 797 ori Ultima modificare Joi, 11 August 2016 18:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.