Săndel Stamate - Sum, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2015
Fără nicio legătură, în linii foarte mari, şi pentru că sunt cărţi de o cu totul altă natură, cu „Sum” al lui David Eagleman (în care neurologul prezintă patruzeci de scenarii pentru viaţa de dincolo, provocator fiecare prin aceea că vexează câte un stereotip de-al nostru despre ce e dincolo de moarte. În cartea lui Eagleman, Dumnezeu este pe rând femeie, bărbat, cuplu, reţea de Internet, copil ş.a.m.d., iar moto-ul este „I met God, she`s black”)., „Sum”-ul lui S. Stamate este o întoarcere lirică la blândele sale obsesii: poporul poeţilor, (relaţia lui cu) Dumnezeu, compromisurile drăgăstoase sau nu ( poemul „Exordiu” sună cam aşa: „cartea asta am dorit să fie/ Un compromis drăgăstos/ Între viaţă, moarte, poezie”, p.7), lumea şi jocurile secunde, visele (precum în poemul „Vis”: „În nopţile/ Cu şiştarele pline/ De lumina aştrilor/ Visez/ Că sunt poetul/ pe care şi l-ar dori/ orice carte”, p.16)…
Am avea aici peste 40 de mini-scenarii despre… viaţa de acum, dar şi despre ce va urma, mulţumită, de pildă, unui „Testament”: „Nu/ Să nu vă gândiţi prea mult/ La mine// Şi dacă totuşi/ Vă veţi aminti de ceva/ Nu de mine să vă amintiţi/ Ci de cuvintele mele/ Pe care în carte le-am pus// pe ele să le îngrijiţi/ ca pe florile/ Din grădina de la fereastra voastră// Cu ele/ Tu/ Mire/ casă de piatră să faci/ Miresei tale”… (p.21)
Viaţa de acum, o viaţă a smereniei, a meditaţiei, a cuvintelor alese cu grijă şi cu minte, chiar dacă o „Bahică” face cu ochiul către un bucolism (totuşi) fresh (spre final de carte chiar avem un poem numit „Bucolică”), precum mustul (unor zei repudiaţi): „Smerit/ În toamna răscoaptă/ Ca Bachus/ Tâmpla îmi pun/ La pieptul vânjos al butoiului// Şi-ascult/ Cum bate inima// Vinului – Nou – Născut/ Sub straturi de scutece calde/ Ce încă nu l-au cunoscut” (p.17)!
Viaţa poetului la senectute opusă Vieţii ca Voinţă (precum în „Acasă”, p.25): „Alt-ceva să fie/ Toate vor// Sămânţa tânjeşte să fie plantă/ Sâmburele să fie pom/ Oul să fie pui/ Pământul să fie cărămidă/ Cărămida să fie Palat/ Palatul să stăpânească lumea// Dar toate se-ntorc la starea dintâi/ Acasa din care plecat-au”… Viaţa ca o relatare zen a unui drum care a ajuns la zen (vezi poemul „Zen”, p.26), drum al lăcomiei de a fi, de a deveni, de a ajunge la Cuvântul care contează…
Iar Cuvântul nu este numai cel al liniştii, ci şi acela al „talazurilor vinului”, măcar auzite de către poetul care, ca orice poet autentic, se luptă cu armatele dionisiacului ori cele ale apollinicului (poemul „Fluturele” exprimă destul de bine această luptă, dacă o fi vorba despre ea: „Zbor captiv/ În palme de copil// Unul învaţă să înhaţe/ Şi să ţină/ Altul să respire/ Şi să nu se supună”, p.33), cu eternitatea, dar şi cu clipa…
Ispitele păgânismului, mai corect ale clasicismului păgân, sunt puternice, stihiale, dar poetul găseşte forţa de a îmblânzi sincretic: „Clipă/ Dez-legată/ Este marea// ne-născută/ Dar sărbătorită/ Durere nu cunoaşte” (p.30)…
Cu o clipă de taină debutează de fapt întreaga carte: „Se-nvolbură clipa în aspre ninsori/ Ce-ai vrea să-ţi aducă, iubito, în dar/ Fular de zăpezi, cămaşă de nori,/ ori ceasuri ce bat mai rar// Clipa ne cheamă, clipa ne-alungă,/ Clipa adună cocorii în luncă// Clipa croieşte păcatului cale,/ Clipa dezmiardă crinii din vale// Clipa respiră peste tinerii morţi,/ Clipa desparte/ împreunează fragede porţi” (p.11)… În altă parte scrie, cu „bucurie”: „Nu poţi afla clipa,/ Ci clipa te află pe tine”…
Păstor al acestor fragede porţi este poetul S. Stamate, el poate, pe urmele unui Ignatie Grecu, ori ale Zoricăi Laţcu, să împace clipa cu eternitatea („Eternitatea (n.n. : este) măsura clipei// Moartea este măsura vieţii/ Îngerul măsura omului”), să predice întoarcerea cu faţa la cer, uneori şi el „trist ca un vers singur”, văzând neantul oraşului în zare, cum „putrezeşte încet şi sigur”, entuziasmându-se privind cum „în crângul nostru pierdut/ Brazda deschisă lasciv/ primeşte-n extaz sămânţa slobozită/ De-un înger anonim” (p.44)…
El apostol al iubirii se anunţă („De boldul iubirii biată fiinţă mea/ Fin străpunsă a fost”, p.46), dar demonul geloziei îl încearcă („Gelos sunt pe toate”), Îngerul morţii îl vizitează ( „A venit la mine Cineva/ Negru şi strălucitor”, p.68), regretul îl încearcă şi el, observă lovitura de Cer a Urii, Dragostei şi Indiferenţei, dorinţele înfăţişărilor de a avea nume, dincolo de orice uitare („Numele” este un superb poet, cu numele (strămoşilor) s-a hrănit poetul, „ca pământul din razele soarelui/ Ca pământul din razele lunii/ Ca pământul din razele ploii/ Ca îngerul cu propria lumină”, p.27)…
Precum se observă, poetul îndrăzneşte (destul de mult), precum firul ierbii în gheaţa de februarie, proclamă (şi) valoarea sacră a Sărutului ori a Prezentului („El e măsura a toate-/ Fie-n viaţă, fie-n moarte”, p.52-53), a UNU-lui, a celui „Cel-ce-e-uşa”, într-o lume de ziduri fără uşi (porţi) şi de porţi fără ziduri, se pierde într-un joc quasi-heideggerian al construcţiilor, sub umbra altui Păstor, Cel-ce-petrece, învins ca un meşter Manole „crestează/ înmiresmate cuvinte/ în carnea afânată/ a timpului”, dar şi în misterul cărnii de Ană…
Boldul iubirii este, parcă, acelaşi cu boldul morţii („De boldul morţii,/ Fin, biată fiinţa mea,/ Străpunsă a fost”, p.63), în iureşul globalizării, mândria de a fi român, român ţăran, dincolo de orice neant, găseşte cuvinte pentru „căderea de-a fi” ce-a fost numită România: „Şi oamenii se adresau unul altuia/ Cu graţie enormă spunându-şi: «Măi, ţărane»// Şi suna la fel de plăcut/ ca şi cum şi-ar fi spus:/«Măi, îngere!».
Dincolo de un optimism nefondat ontologic (deşi îndrăzneala quasi eretică este interesantă: „ce-i de amintit?/ Întru TOT a odrăslit/ Umbra EU-ului// De-atunci/ Poeţi se tot nasc/ Nici un poet nu moare”, p.67), rămâne frumuseţea tălpilor goale ale Zeului: „Când poetul scrie/ Dumnezeu porneşte prin lume/ În picioarele goale”…
Bine ar fi să fie poemele precum rugăciunile călugărilor…
