Violeta Craiu - Agonia fericirii, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2016
Romanul Violetei Craiu, care ne aduce aminte că pentru Fericire trebuie să lupţi, fără garanţia succesului, este o provocare a Autenticităţii. Bazat (şi) pe amintiri din perioada în care autoarea lupta pentru Hipocrate în multe ore de gardă la o unitate sanitară, romanul propune câteva personaje memorabile, scriitoarea alegând din miile de posibile modele oameni simpli, făcând, într-un fel, prin aceasta, mult mai credibile poveştile lor.
Este un pariu câştigat, un pariu naturalist, care abordează altfel un fenomen îngrijorător, specific nu numai epocii contemporane, diferit de, ca să dăm un exemplu, „Cartea Alcool” a lui Ioan Mureşan, aici realitatea fiind mult mai puternică decât metafora seducătoare a poetului născut în Vulturenii Clujului…
Citind despre momentele grele prin care trec personajele (se descrie lupta cu dependenţa de droguri şi de alcool), îţi poţi aduce aminte de personajele din filmele „Girl Interrupted” ori „When a Man Loves a Woman” (interpretate acolo de Wynona Ryder, Angelia Jolie, respectiv Meg Ryan)… Personajele Violetei Craiu, din această scriere mai veche a sa, rătăcite între tenebre, prietenie, dorinţe şi adevărate iubiri, cu o singură excepţie, îşi înving demonii interiori, par să-şi „cucerească” Fericirile, dar, mereu există un dar, parcă se pot ghici întrebările „ce-ar fi fost dacă”, la care întotdeauna cititorii sunt şi ei invitaţi să răspundă…
Omul, fiinţa care a cunoscut atâtea fericiri, scornind atâtea poveşti despre ele, a simţit comandamentul de a mai lăsa o mărturie despre… misterele comportamentului uman.
S-ar putea începe… prezentarea prin cuvintele scrise pe o noptieră a unui hotel, probabil pe interiorul unui sertar: „Când voi dori să fiu cu tine, voi veni aici, Ginet.”
Ginet este personajul principal, cu mărturisirile ei începe aventura… lecturii: „Priveam printre gene, cu melancolie înlăcrimată, dar şi cu un oarecare interes, clădirea spitalului care mă primise în momentele grele ale vieţii. Cândva, fusesem pacientă aici… Prin câte trecusem!… Acum, încercam să scap de coşmarul ce mă bântuia ca o chemare, prefăcută uneori, că aş putea să mă mai întorc învinsă şi pierdută, la ceea ce fusesem. Eram cuprinsă de remuşcări neînţelese şi, cu un orgoliu drăcesc, mi-am aruncat privirea prin gardul de fier forjat al curţii. Cât trecuse de atunci? Câte nu se spuseseră despre mine! Cui îi mai păsa că refuzam să mă aliniez, bărbătoasă, la un standard normal de viaţă. Devenisem patetică? Şi cu toate acestea izbutisem… Ce mă determinase să mă smulg din ghearele laşităţii şi viciului? Cum de nu m-am pierdut în întunericul prin care bâjbâiam? Cum am reuşit să evadez din acel hău îngustat şi să pipăi suprafaţa luminii ce mă chema necontenit? Alergând după un vis, ca mulţi alţii, mi-am înceţoşat raţiunea, îmbolnăvindu-mă, distrugând pe cei din jur şi pe mine, căzând astfel într-un gol fascinant. Câte pierdusem… De câte ori nu am avut o cădere psihică, ca, mai apoi, să-mi revin cu greu, după multe tratamente. Aveam curajul să intru în spital, de data aceasta, ca un om refăcut, aproape sănătos. Am păcălit acea iluzie a fericirii, pe care o căutam cu disperare în tot ce exista în această lume imaginară. Frică? De ce să-mi fi fost?! Tot trecutul meu era doar o amintire.”
Soţul eroinei, eroină care se destăinuie pe la vârsta de 30 de ani („Când Bogdan se hotărâse să divorţeze, eu terminam liceul; nu ne ştiam, iar eu eram o copilă”), moare într-un din ţările arabe, urmează decăderea, alcool, alcool cu medicamente, apoi îl întâlneşte pe cel de care se va îndrăgosti… Emi! Care avusese, el, Emi, o aventură cu Bica, o puştoaică…
Bica moare, după o supradoză. Mai târziu, în avion, când se întâlnesc peste ani, Emi spune.
„Viaţa era un dar la care singură renunţase, iar eu nu i-o mai puteam oferi…
- Ai iubit-o?
- E ceva ce nu-ţi pot spune cu exactitate. Iubeşti o singură dată. Nu ştiu, cred că doar am rătăcit drumul adevărat al vieţii, minţindu-mă sau doar ameţindu-mă cu mirajele unor iluzii bolnave. Nu preţuim nimic în viaţă, Ginet. Ne desfătăm cu de toate, ne bucurăm pentru nimicuri, facem greşeli de neiertat, ne bântuie bolile şi invidia, răutatea îşi face loc în suflet şi plecăm dincolo, supăraţi pe lume. De ce nu putem să învăţăm să preţuim în primul rând darul divin, viaţa? De ce o sfidăm?”
„Simplitatea” oamenilor-personaje (şi oare câţi oameni sunt cu adevărat complicaţi, adevărate personaje pentru un parc precum
„Westworld”, câţi oameni chiar îşi complică cu adevărat viaţa, pentru onoare, îndeplinirea cu preţ a idealurilor?), simplitate despre care amintesc şi la început, nu transformă cartea într-un „Străin” (pardon, „Străină” camusiană) ori într-o „Greaţă” sartreană, Violeta Craiu preferând o altfel de abordare, dar subliniind convingător condiţia de Sisif a umanităţii, un Sisif (şi) al sentimentelor: „Fiecare dintre noi avem câte o povară, pe care o ducem în spate; este povestea vieţii. Câţi au norocul pe care l-am avut eu? Nu numai cu iubirea şi înţelegerea aproapelui se poate trece peste un asemenea prag, trebuie să ai forţa necesară să renaşti…”
Sunt trei rânduri din jurnalul la care se apelează câteodată în construcţia romanului, dându-se şi norocului şi forţei ceea ce este… al Cezarului. Sau, în acest caz, al Craiului…
