CRONICĂ DE CARTE | Cui îi este frică de Agatha Christie?

CRONICĂ DE CARTE | Cui îi este frică de Agatha Christie?
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Agatha Christie - Cortina: ultimul caz al lui Poirot, Editura Rao, Bucureşti, traducere Ionela Chirilă


Cine mai recomandă astăzi să se citească Agatha Christie? Desigur, editurile care o tipăresc (ea şi Shakespeare sunt cei mai bine vânduţi scriitori, per total, din toate timpurile) şi… fanii englezoaicei, care o cunosc cu adevărat, dincolo de prejudecăţi. Prezentarea de pe coperta a IV-a acestui roman (care nu este ultimul scris, nici de autoare, nici ultimul care îl are ca erou pe Hercule Poirot, deşi aici eroul moare, aproape sinucigându-se, cel puţin după aparenţe! Dar practic apare la aproximativ 30 de ani după ce este scris!), preluată şi de către Wikipedia, te induce în eroare:

„Carierele de detectivi ale lui Hercule Poirot și Hastings se apropie de sfârșit, iar ironia sorții face ca cei doi prieteni să se întoarcă la Styles Court, frumosul conac de țară unde, cu mulți ani în urmă, au rezolvat primul lor caz. Deși micuțul belgian este de acum bătrân și chinuit de artrită, celulele sale cenușii funcționează de minune. Cu toate acestea, atunci când Poirot declară că unul dintre oaspeții aparent inofensivi de la Styles este autorul a cinci crime, multă lume îi pune judecata la îndoială. Numai Poirot știe că trebuie să prevină cea de-a șasea crimă înainte de căderea cortinei - iar de data aceasta istoria nu se va mai repeta.”

Acea „multă lume” nu e de fapt decât Arthur Hastings, deoarece numai el, prietenul său ceva mai tânăr, aproape un frate de cruce (fata lui Hastings, Judith, personaj aici, îl numeşte pe Poirot „unchi”!), află de presupunerile care se dovedesc cât se poate de adevărate ale detectivului belgian, adoptat de Marea Britanie.

Desigur, dacă Agatha Christie ar fi scris cartea în ultimii ani ai vieţii (moare în 1976, iar „Cortina” este trasă, pardon, scrisă în anii celui de-al doilea război mondial), poate că ar fi avut o şi mai pronunţată componentă nostalgică, încercările vârstei înaintate ar fi dus la un… existenţialism mult mai pronunţat. Agatha are cam vârsta lui Hastings când scrie, aproximativ 50 de ani, probabil începe să aibă ceva reumatism, dar joacă bine rolul… întoarcerii la locul primei crime. Deoarece prima carte a sa publicată, „Misterioasa Afacere de la Styles”, scrisă de fapt în 1916, apărută în 1920, îşi are acţiunea tot la Styles, după cum aţi aflat ceva mai sus.

Elizabeth Cole (o asistentă medicală, care are legătură cu una dintre cele cinci crime analizate în „prolog”) dialoghează cu Hastings, acesta fiind naratorul, vorbind despre Styles:

„ - Asta e partea deprimantă a unor locuri precum acesta. Case de oaspeţi administrate de oameni de rând aduşi la sapă de lemn. Sunt atât de pline de mărturii ale eşecurilor – pline de oameni care n-au reuşit să facă ceva sau care nu vor reuşi niciodată, de oameni care… au fost învinşi şi distruşi de viaţă, de oameni care sunt bătrâni, obosiţi şi terminaţi.

Vocea îi pieri uşor. M-a năpădit o tristeţe adâncă. Cât de adevărat era! Iată-ne, adunaţi aici, o colecţie de oameni apuşi. Capete gri, inimi gri, visuri gri. Eu însumi, trist şi singur, femeia de lângă mine, asemenea, o fiinţă deziluzionată şi plină de amărăciune. Doctorul Franklin, cu ambiţiile cărora li se pusese stavilă, soţia, pradă unei sănătăţi precare. Tăcutul şi docilul Norton, umblând şontâc după păsări. Până şi Poirot, cândva genialul Poirot, acum un bătrân distrus şi invalid.

Cât de diferit fusese în vremurile vechi – vremurile acelea când venisem prima dată la Styles. Gândul era prea mult pentru mine; mi-am reprimat un strigăt de durere şi regret.

Însoţitoarea mea mă întrebă repede ce s-a întâmplat:

-  Nimic. M-a izbit contrastul – am fost aici, ştiţi, acum mulţi ani, când eram tânăr. Mă gândeam la diferenţele dintre atunci şi acum.
-    Înţeleg. Era o casă fericită pe atunci? Toată lumea era fericită aici?” (pp.82-83)

Ei, nu chiar toată lumea era cenuşie, chiar şi Elizabeth este prezentată ca o femeie frumoasă (are doar 35 şi se prea poate ca între ea şi Arthur Hastings, după ce se termină cartea, să se înfiripe ceva!), Judith, asistenta doctorului Franklin, fiica lui Hastings, este şi ea frumoasă, şi deşteaptă şi de doar 21 de ani! Dar, dincolo de… cortină, textul ne readuce aminte că Agatha Christie nu are milă faţă de umanitate, este, sui generis, prin intermediul personajelor, destul de cioraniană, ca să nu spun… teroristă: un personaj este de părere că aproximativ 80 la sută din populaţia planetei este în plus, Agatha este… Poirot, un Poirot pe care a declarat că nu îl suportă (evident, este acea parte nesuferită din însăşi Agatha!), Agatha te manipulează (se răzbună pe bărbaţii care îşi înşală soţiile: doar a avut şi ea doi soţi, care au cam încornorat-o), te lasă să aştepţi, dar până la urmă veţi avea şi victime, nu chiar multe, dar nu una singură, va da fasolei de ordalie (de Calabar) ceea ce este a ei, Poirot va vorbi de dincolo de moarte (de moartea sa, nu numai a perucii sale şi a mustăţii sale false) şi, în ultimă instanţă, (ca) orice carte a englezoaicei care ar fi putut să ceară cetăţenie americană este o interogaţie despre ce sunt vinovăţia sau nevinovăţia, ce e răul şi ce e binele…

Poirot declară (pe înalte principii) că nu suportă crima, dar va ajunge, în această carte, să comită una! Dacă nu chiar două, dacă ne gândim la pilulele de azotat de amil care lipsesc când n-ar trebui să lipsească… Şi, aparent, suspectul X îl învinge pe Poirot, sau cel puţin aşa ajunge să creadă Hastings în capitolul 18, p.187…

Desigur, Agatha Christie nu îţi face iluzii în privinţa umanităţii… Nici nu o înfrumuseţează, iar citând din Shakespeare, nici nu învinuieşte stelele:

„Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus,
Supuşi de suntem, vina este-a noastră”

Nu întâmplător ultimul cuvânt al cărţii este… Cain.

Citit 925 ori Ultima modificare Marți, 31 Ianuarie 2017 14:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.