CRONICĂ DE CARTE | Poeme într-un vers, la patru mâini...

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)


Vasile Sevastre Ghican - Durerea, singura cale spre fericire; Stan M. Andrei - Din piatra luminii


Doi poeţi consacraţi ai spaţiului nostru cultural, Vasile Sevastre Ghican şi Stan M. Andrei, revin în spaţiul publicistic cu două volume de acest gen, dedicate poemului într-un singur vers…

În "Durerea, singura cale spre fericire", Ed. Sfera, Bârlad, 2016, V.S.Ghican aproape că încearcă poemul într-un singur cuvânt, aplecându-se asupra… muzei Durerii, aproximativ cinci sute de poeme conţinând „durerea” şi derivaţi gramaticali ai acesteia. Uneori face şi haz de necaz, sau, deh, de durere, omul nostru rămânând un hâtru, în pofida încercărilor vremii. Aceasta se observă chiar de la titlu, subtilă ironie: durerea ar fi „singura cale spre fericire”!

„Din cauza durerii, fericirea a rămas fată bătrână.” (p.27)  Complementaritatea durere-fericire mai este valorificată de câteva ori, spre final existând chiar un şirag de trei poeme, unul după altul: „Durerea are trei picioare, fericirea numai unul!”, „Când numai durerea doare, fericirea-i boală trecătoare!” şi „Pentru a ajunge unde-ţi cântă o durere, învaţă melodia fericirii.” (p.102)

Lăsându-se sedus de un subiect atât de dificil,  - undeva scriam că însuşi „Dumnezeu este un prieten dificil”, mai ales la unii poeţi -, V. S. Ghican este vulnerabil, pe spinosul drum dintre templul bocitoarelor şi un patetism delicat găsind însă resurse pentru o poezie care transcende ariditatea ori umorul aforismului, uneori erotismul subtil aducându-şi contribuţia: „Accept durerea cu condiţia să miroase (sic!) a sân de femeie proaspăt trezit din somn.” (p.27) Sau: „Când pleci de la o femeie care te-a durut, nu privi înapoi:” (p.75). Sau, forţând… vorba vine, mai mult decât perfectul: „Cea mai perfectă durere este femeia! (p.90)

Uneori, durerea mai poate fi şi învinsă: „La omul credincios durerile se sinucid!” (p.79). Meditaţia asupra creaţiei poate găsi şi ea tangenţa cu durerea: „Pe malul durerii talentul creează, pe cel al fericirii intră în panică.” (p.92) Sau, transmutată la dimensiuni cosmice: „Cu numai o durere, nici Universul nu va naşte o nouă Planetă!”

Printre favoritele mele: „Durerile păsărilor au forme de turle!”, deşi ar fi fost de preferat… o formă care să nu semene cu o definiţie, gen „Durerile păsărilor, turle care degeaba învaţă zborul”. Sau: „Pământul nu doare decât atunci când îl cerne Dumnezeu.”

Bun administrator în regat, V. S. Ghican ştie că (printre altele) „Poezia este regatul durerii: de la ea până la iubire doar constelaţii de uimire.” (p.17) Ştie (şi) propovădui: „Spre Paradis durerea călătoreşte numai la clasa întâi.” Iar când vine vorba despre raportul durere-adevăr, este infailibil precum un papă care ar vrea să se auto-exileze pe vreun Everest cu dichis, miniatural, uitat în vreo ogradă cochetă: „Adevărul nu doare, de unde şi adâncurile şi înalturile lui greu de stăpânit!”

Nu închei înainte de a menţiona şi contribuţia inedită a juniorului Eric Eduard Bogean, cel care a sponsorizat „cu inima” durerile-poem şi debutat cu o prefaţă-poem, grafica specială aparţinând Mariei Cristina Căluian… Tot o junioară, de la Grădiniţa nr. 3 Tecuci…

*   *   *

Dacă V.S. Ghican este oarecum corellian, Stan M. Andrei alege, în volumul "Din piatra luminii", Ed. Olimpias, Galaţi, 2017, să fie vivaldian, cântând din perspectiva toamnei toate bucuriile (dar şi mâhnirile şi trudniciile) celorlalte anotimpuri: „În caleaşca toamnei, sunt prinţul norocos.” Stan M. Andrei alege să pună şi titluri, poemele sale devenind, uneori, din această binecuvântată pricină, poeme în două versuri: „Strategia trandafirului (n.a.g.secară: acesta e titlul!)// Să-i păstreze catifeaua, plutonul ţepilor stă veghe.” ( p.11). Ba chiar, la un moment dat, apar texte care nu mai respectă regula auto-impusă, nedepăşindu-se însă, cu tot cu titlul limita a patru rânduri: „OBSESIE// Visez la ziua când sufletul,/ privindu-se-n oglindă,/ va zice: iată neaua!” (p.54) Desigur, ştiu din proprie experienţă, poeţii au obsesiile lor, uneori mici şi nevinovate, alteori te pot lăsa „fără cuvinte” (alt titlu!): „Dumnezeu alege./ Omul iară alege./ Cine ia de-a rândul?” (p.70) Aici şi răspunsul este fără de cuvinte. Dar o „filosofică” poate oferi alte sugestii (şi despre frumuseţea luminii care te poate împietri, subiect pentru statuile grădinii Maicii Domnului – prilej de a sublinia filonul profund creştinesc al liricii lui Stan M. Andrei, ca şi în cazul lui V. S. Ghican): „Îngrămădind lumini în apele privirii,/ Ne-ntâmpină la mal orbirea.” (p.64)

O „Soartă” este… cutremurătoare (pentru toţi cei care s-au legat sentimental de casele părinteşti ori de cele ale bunicilor): „Casa părintească fără de stăpâni/ Plânge până iese din ţâţâni.” (p.66)

Dacă pentru unele poeme s-ar putea vorbi de un onirism dirijat, aceasta ar fi pentru că, „la vremea sădirii, visul este-n rugăciune.” (P.96) La margine de coşmar ar fi „Păzire”: „Mă ţin cu dinţii, de pe limbă să nu cad” (p.95), jocurile de cuvinte fiind marcă înregistrată: „Prin osteneală sporită mi-i aşezarea albită.” Dacă ar fi un heideggerian, chiar şi minor, pe lângă „grijă” şi celelalte, Stan M. Andrei ar milita şi pentru buna tratare a trudei, a sârgului: „În pământ, cu sârg, umblă ţăranii/ mai abitir, ca-n apă, bâtlanii.” (p.13)

Ca într-un fel de ecou ghicanian, la ecuaţie mai este adăugat şi „dorul”: „Dorul şi durerea albesc oamenii şi drumul.” (p.15) Se ştie că, citat aproximativ din ce am citit nu mai ştiu unde că „traseul heideggerian este unul care caută să audă „glasul Fiinţei” şi să-i „înţeleagă chemarea”. Stan M. Andrei poate fi plin de „Recunoştinţă”: „Soarele pune vâlvoare pietrei care-a stins o vâlvătaie.” (p.33)

Piatra la care se raportează Stan M. Andrei nu este aceea aruncată de nebun în apele nefiinţei. Pentru el, „din piatra luminii curg poveşti cu trup de aur.” (p.36) Imediat: „Printre spaime, de aur lumina trupului răvăşit.” Desigur, nu este aurul vulgului, se găseşte şi echilibrul: „Câte ape tulburi, atâtea ape line…” (p.39). Sau: „Acasă şi pe cărare,/ de altar mă sprijin/ şi de zare.” Repere esenţiale, nu-i aşa? La care s-ar adăuga şi un zid, care poate fi şi „dulceaţă de cuvinte” (p.42): „Mă zidesc în cuvinte după cum dictează Domnul.” (p.51)

Oameni-ziduri care putem fi, „În casa părintească, păianjenii cu grijă ne-nvelesc.” (p.60), care mai putem trăi-trăire: „Ce plini suntem când sorbim superbul fruct al eşecului: mirarea!”

În ultimă instanţă, poetul dovedeşte că smerenia nu exclude curajul! Smerenia, care este „însemn de creştin”, „corabie şi umbrelă în oricare anotimp”, poate dicta o dedicaţie către Mântuitorul Iisus Hristos: „Sâmburii livezilor sale îşi schimbă, uneori, cravata.” (p.89)

Citit 619 ori Ultima modificare Marți, 28 Februarie 2017 20:34

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.