Nu ştim prin ce minune şi mai ales din ce tainice pricini Dumnezeu a binecuvântat Galaţiul cu tot felul de umorişti, care mai de care mai plini de vervă şi mai dornici să ajungă cel puţin cu un picior pe Olimpul pregătit să-i întâmpine cu ramuri de măslin şi diplome de hăruire, dar suntem siguri că unul dintre aceştia este Gheorghe Gurău.
Stă mărturie un teanc de cărţi lăsat de dumnealui eternităţii. Ca şi confraţii locali de pană ultrasatirică, Gheorghe Gurău a comis şi comite pe târâmul mai multor genuri literare, oscilând metronomic între epigramă şi sonet, între proză scurtă şi rondel şi mai trâgând din când în când câte o fugă şi spre poezie (serioasă) sau pamflet, iar acum, iată-l înarmat cu o baghetă de lemn de arin dirijând cu abilitate grupuri mai mari sau mai mici de animale, fie ele din arealul sălbatic, fie din şeptelul naţional, plante, lucruri şi ce mai găseşte el de cuviinţă să invite la trăire din lumea celor care, de regulă, nu cuvântă. Dacă ar fi să se facă un recensământ al dobitoacelor, vegetalelor şi obiectelor de tot felul cuprinse sub privirile moralizatoare ale fabulistului, am ajunge la cifre demne de luat în seamă, porcul, roata, şoarecele, gazela, impala, varza, conopida, leul, oaia, lupul, şoarecele, pisica, salcia, cucul, cocoşul, pâinea, cuptorul, albina, oaia, barca, valul, volbura, chitara, musca, trestia sau balta fiind doar câteva dintre ele...
Nu este însă deloc uşor să creezi o lume din aceste personaje posibile, fie şi pentru că, se ştie, fabula este un gen pretenţios şi cu mult mai dificil decât s-ar putea arăta la prima vedere. Se pare că genul a venit direct din mit, adică din povestea sacră a străvechilor popoare, de vreme ce primele fabule au fost consemnate acum vreo patru mii de ani prin Mesopotamia. Ea, fabula este, aşadar, unul dintre cele mai vechi genuri de exprimare, iar, de la Esop încoace, trecând prin Evul Mediu şi modernitate, genul a suferit oarece transformări, ţinând şi el pasul cu comandamentele mult mai pretenţioase ale vremurilor din ce în ce mai grăbite. Se pare că Gheorghe Gurău cunoaşte foarte bie aceste adevăruri, căci, atunci când s-a aşezat de bună voie şi nesilit de nimeni la rândul format în spatele lui Alecu Donici, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, George Topârceanu, Tudor Arghezi sau Aurel Baranga şi-a asumat nu numai întreaga responsabilitate dar şi posibilele riscuri. Cu o îndrăzneală temperată, el a păstrat tonalitatea clasică a poveştii alegorice cu morala de rigoare, dar a încercat să implementeze (iubesc din răsputeri acest cuvânt!) scheme noi, moderne şi pe alocuri insolite.
Aşa se face că la fabulistul Gheorghe Gurău rima, prin postarea sa în locuri neconvenţionale, la mijloc de rând sau vers, de pildă, devine imprevizibilă, dar bună aducătoare de sonoritate şi putere de cantaţie, iar, alături de ea, dialogul, inerent construcţiei epice, adesea dramatice, se mută şi el acolo unde poate să sugereze mai repede şi mai bine dinamismul unei întâmplări ce trebuie musai să devină semnificativă, cel puţin din punctul de vedere al unei moralităţi implicite sau explicite. Se obţine în acest fel o interesantă rupere de ritm care reuşeşte de cele mai multe ori să ne sugereze că, deşi avem de-a face cu fabula clasică, cea a lui La Fantaine sau Krîlov, trebuie să luăm seama de niscaiva inovaţii care aparţin cu desăvârşire lui Gheorghe Gurău. Iată o „mostră” de construcţie din debutul fabulei „Furnica nedumerită”: „Pe o frunză/ într-un pom// o furnică/ se uita la om// cum trecea/ pe sub ea;// - O... ce mare/ - a zis furnica// cu mirare/ şi-are doar două// picioare/ cum stă oare// şi nu cade?...”. Nu e de mirare că în susţinerea acestor ruperi de ritm autorul recurge adesea şi la trecerea pe plan secund, ca şi în poezia modernă, a punctuaţiei.
Fiind acestea (referitoare la formă) zise, să vedem cu ce ne încântă fabulistul Gheorghe Gurău la capitolul conţinut, sau, altfel spus, cam ce aduce el nou faţă de arhicunoacuta şi mai mult decât clasica „Greierele şi furnica”, ştiută mai de toată lumea. Noi zicem că aduce multe şi deloc mărunte, că, mai precis, ocolind cu abilitate locurile comune, oferă dramul său de valoare adăugată, îmbogăţind universul unui gen care, iată, în ultimele decenii, a cam dat semne de oboseală, din ce mai puţin amatori profilându-se la orizont. Dacă grosul plutonului de personaje animale şi vegetale nu putea fi evitat, căci cine s-ar apuca de fabulă fără a avea la îndemână un bou, un măgar, o vulpe, un şoarece, un urs, un leu, un iepure sau o pisică?, măcar sus-numitele pot fi puse în ipostaze noi sau cel puţin profund primenite, cum ar fi, spre edificare, prezenţa lor aproape sâcâitoare, seară de seară, pe micile ecrane... De altfel, Gheorghe Gurău inventează – e primul, trebuie să recunoaştem! - „pădurea media”, un fel de comunitate (totalitate) a necuvântătoarelor care „ne cuvântă” (formă nouă pentru „nu cuvântă”) pe ecranul televizorului, precum o muscă (sau mai multe) care bâzâie interminabil pe mai multe canale, după cum se poate înţelege în interesanta fabulă „Bâzâit de muscă”... O altă inovaţie de conţinut vine din postarea ursului (cel păcălit în toate fabulele) într-o situaţie strict domestică, atunci când, plictisit de somnolenţa prelungită şi dornic de a se plimba prin lume, părăseşte culcuşul hibernării cu mult prea dereme, prilej pentru doamna ursoaică de a-l beşteli, mustra şi terfeli pentru neghiobia sa de-a dreptul infantilă („Ursul la strâmtoare”). Chiar şi vulpoiul, cel mai şiret dintre şireţi, trebuie să-şi schimbe strategia atunci când, pentru o mai bună impresie în comunitate declară sus şi tare că intră în post, că trece la vegetale, salate şi alte verzături, luându-şi însă o marjă de securitate gastronomică, atunci când explică tuturor că este vorba numai de felul întâi, cel de al doilea bazându-se în continuare, şi mai temeinic, pe puicuţe şi alte delicateţuri...
Una peste alta, fabulele lui Gheorghe Gurău ne oferă o lume vie, dinamică, cu o abundenţă pitorească de personaje de tot felul, purtătătoare de mesaje morale diverse, ce ţin de întreaga cazuistică a păcatelor umane, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. S-a spus că adesea fabula pare un mini teatru plin de învăţăminte, în care replica tăioasă sau situaţia imprevizibilă ne ridică nivelul de dramatism din sânge şi numai Morala pe care Gheorghe Gurău o stăpâneşte bine ca tehnică finală vine ca un duş rece deşteptător care să ne mai trezească din inerţia ucigătoare a comportamentelor aproape automate cu care ne înzestrează societatea pentru ca să putem supravieţui. Ceea ce conferă un plus de atracţie fabulelor lui Gheorghe Gurău este, aşadar, dinamismul, ritmul alert, graba bine temperată de a condensa fluidul poveştii în strălucitorul bob de rouă al moralei finale. Iată, spre exemplificare, citată integral, una dintre cele mai reuşite fabule din noul volum a lui Gheorghe Gurău, „Spăşirea leului”: „- De mâine voi intra în „post”/ nu are rost/ să vă mai fie teamă/ de mine,/ aşa le zise leul/ celor animale/ puţine/ care au mai rămas/ în jurul lui.../ De-acum vă las/ ani destui de desfătare/ că voi intra, desigur,/ în „postul” mare.../ Şi... vă mai asigur/ că intenţionez să devin/ vegetarian;/ Aşa le-a grăit leul/ supuşilor lui, animale mature sau pui;/ Iar asta, în timp ce leoiaca,/ nevasta, vâna şi îl aştepta,/ cum făcea an de an,/ la... marele chiolhan!”.
