(despre linişte şi blândeţe)
A venit Maria. Şi o văd.
Este mai frumoasă decât ieri.
Veche şi încet, ca o vioară,
trece printre lacrimi şi tăceri.
Stau la colţul străzii şi aştept.
Vine de la vale, dinspre sud.
Vine tocmai de la primăvară,
unde a umblat după trecut.
Ce să spun şi oare ce să fac?
Parcă nu mai am nici un cuvânt.
Rup o floare, caut o ţigară,
chiar mă amăgesc din când în când.
A venit Maria chiar acum,
chiar aici. E plină de trecut.
Tace, trece…Cum se poate, Doamne,
nici să nu-mi răspundă la salut?
Trece. Cred că merge către nord.
Oare se întoarce, dacă strig?
Mai degrabă, mai aştept o dată
şi încep să sufăr de nimic.
Chiar dispare. Chiar nu o mai văd.
Chiar îmi pare bine că s-a dus…
Rup o floare, caut o ţigară,
liniştit şi blând ca un obuz.
