(femeiada fără sfârşit)
La masa mea din crâşmă vin iele să mă vadă,
îmi fac din ochi, din coapse, îmi fac frumos din sâni;
începe un cutremur – ce sfântă femeiadă! –
dă sângele în clocot şi vinul în hapsâni.
Ce dans din toate cele prin aer şi pe masă,
prin fumul de ţigară…ce inimi stau pe jos!…
Blonda din bar zâmbeşte şi plânge şi veghează
să nu leşine moartea cu crinolină roz.
Desfrâu şi decadenţă! – aud dinspre intrare
un hâtru dat în paişpe, lup sec şi moralist…
şi dă din bani la blondă, comandă una mare
şi vine drept la mine să vadă cum exist.
Zvârle cu ochi la iele, vrea joc şi cere joacă,
bea până la călcâie, s-aprinde elegant…
Eu pun paie pe flăcări şi-l fac să înţeleagă
triumful frumuseţii şi foamea de neant.
Comandă una mică, mai mică decât mine;
şi blonda mi-o aduce cu mersul ondulat;
revarsă nişte lacrimi – ce lacrimi parafine! –
dă-n fiert, dă din iubire, s-apucă de dansat.
Începe chiar şi moartea să dea semne de viaţă,
bea, rupe crinolina şi se îmbracă-n mov…
Staţi liniştiţi, prieteni: a fost un fel de ceaţă,
a fost un vis de filo şi un coşmar de sof!
