Nu exista decât o soluţie ca să ne încălzim, organizarea ad-hoc a unei întreceri de fugă. Unde ar fi fost mai bine să facem asta decât pe Vadul Sacalelor sau Vadul lui Raşcu, cum îi mai spuneau unii? Îl văd şi acum pe Izu cu nădragii lui peticiţi, la rându-mi purtând o pereche de pantalonaşi scurţi, confecţionaţi de mama dintr-o rochie veche, care erau strânşi la mijloc şi în jurul pulpelor cu ajutorul unor elastice. În vremurile acelea, când stofele sau docul erau prea scumpe pentru buzunarele părinţilor noştri, orice material era bun pentru un copil de vârstă preşcolară. În mahala vedeai foarte mulţi copii cu pantaloni scurţi în formă de burlane. Erau de toate culorile, cu floricele sau buline, cum găseau mămicile rochiile uzate prin şifoniere. Fireşte că îi uram de moarte, pentru că erau purtaţi şi de fete. Fiind cusuţi din materiale atât de subţiri, ca stamba, de pildă, se înţelege că se rupeau repede în fund şi atunci erau cârpiţi la mână, de cele mai multe ori cu petice din material de altă culoare.
Iată-ne aşadar, pe mine şi pe Izu, lângă clădirea galbenă a depozitului aflat pe strada Mazepa, colţ cu Vadul Sacalelor, gata de start. Simt şi acum pietrele reci de sub picioare. Mă uit înainte spre Dunăre, văd cum strada care coboară se îngustează, într-un tablou asta s-ar chema perspectivă (...).
Ce ne privesc pe noi necazurile oamenilor, ce ne pasă că, în parcul de roşcovi, Tudose, cel mai de temut derbedeu din zonă, tocmai a băgat cuţitul într-un alt golan, pentru că, jucând barbut, l-a prins pe ăla cu zaruri măsluite, de ce să fim supăraţi că pâinea se dă la cartelă, de ce să ne uităm chiorâş la militarii sovietici când putem să-i salutăm ducând mâna la chipiul pe care ne închipuim că-l purtăm, de ce să ne pese că la biserica Precista, cu turla ei înlănţuită, nu se ţine slujbă, când tocmai în curtea acesteia e locul preferat de joacă? Nu ne pasă de toate acetea pentru că nu le înţelegem.
(fragment din romanul „Piaţa Veche”)
Sursa foto: ABC News
