Lina Codreanu, "Chemarea apelor", Editura Junimea, Iaşi, 2017
Mini-romanul intitulat "Chemarea apelor", semnat de către deja cunoscuta prozatoare Lina Codreanu, este un exerciţiu de stil cu totul remarcabil. Nimic strident, armonie, chiar şi în simfonia naturii dezlănţuite!
În anul centenarelor lui Juan Rulfo şi Calistrat Hogaş, parcă nimic mai nimerit pentru a-i omagia (chiar şi fără intenţie!), cu descrierile din prima parte, paralela cu uscăciunea mexicană nefiind, poate, prea deplasată, respectiv cu furtuna din partea a doua…
În foto, Lina Codreanu:
O lume izolată este adusă în centrul atenţiei, o "insuliţă" în care, parcă, fantastic, singura legătură cu universul ar părea a fi cea cu un Trabant gri (la pagina 140 este un mic poem închinat celorlalte punţi de legătură), acesta aducându-mi iar aminte de un roman mai celebru, "Un taxi mauve" de Michel Déon, apărut la 13 aprilie 1973, la Gallimard, premiat de Academia franceză şi ecranizat peste patru ani de către Yves Boisset, cu patru actori îndrăgiţi nespus de mine: Charlotte Rampling, Philippe Noiret, Peter Ustinov şi… Fred Astaire. Bine, taxiul nu era un Trabant, dar tot ceva în genul…
Această lume este chiar Mândreştiul natal al scriitoarei, localitatea aflată azi în Valea Mărului: spaţial ne-am lămurit, temporal aproape că nu contează (exceptând desigur epoca de aur a Trabantului), duhurile şi oamenii împart un iulie de foc, secetos, foametea îţi arată şi ea colţii: "Şi ce soare duşmănos! Găinile stăteau într-o rână, cu aripile lăsate şi ciocurile deschise, la câte-o umbră, pe sub stiva cu lemne, lihnite de foame şi de sete. Moţăiau în aşteptarea câtorva boabe azvârlite de stăpâni, înainte de se sui pe scara şleampătă în agud. Fără folos ciuguliseră din rădăcinile de nalbă şi din troscotul târât prin praful de pe marginea cărării, pe unde se mai prelingeau picături de apă din găleţile femeilor. În guşa lor - nisip, pietricele şi iarbă uscată… Mândreştenii treceau de dimineaţă până seara, peste albia însetată a gârlei în care desene încrustate croiau hărţi de secetă. Crăpăturile semănau cu călcâiele femeilor, brăzdate de şănţuleţe gălbui, aşa cum tălpile femeilor, bătucite de umblătură, aveau ceva din fermitatea potecilor şi drumurilor albite de soare." (p. 9-10)
Fragmentul surprinde prea puţin calvarul la care este supusă micuţa comunitate, cu personaje pitoreşti, începând cu toţi copiii, care sunt, într-un fel, personaje principale (de fapt întreaga comunitate este personajul principal, în conflict cu Natura, mai exact cu Seceta, Uscăciunea, şi mai apoi cu o furtună dezlănţuită la câteva zile după Sfântul Ilie), Pavel veterinarul, preotul Zaharia, Burcăneasa, femeia vraci şi Nita, puştoaica având abilităţi demne pentru a perpetua meseria, Ghiniţă şi mamă-sa, Stanca, o mai veche iubire a lui Moş Costică, Ileanca şi Gheorghe (Gică) Dracu, vedeniile ş.a.m.d., până la misteriosul personaj care apare în partea a treia, intitulată chiar "Omul de apă cu ochi de cenuşă", personaj demn de prozele fantastice ale lui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu…
Desigur, dacă ne-am raporta mai mult la personificări, n-ar trebui să nu amintim de personajul Canalului (prima parte este intitulată "Patimile cănălarilor de sub arcul soarelui"), ori de Valea Macului, de Râpă, de pârâiaşul Amara, de apele Gerului: "Doar bătrânii mai ştiau descâlci gradele de rudenie. Dacă s-ar fi făcut un calcul, cele mai multe familii erau alcătuite din parteneri născuţi pe cele două părţi ale Canalului, fără să fi existat între ele grade de rudenie, "de sânge". Astfel, ca peste tot, erau cumetri, fini, cuscri, cumnaţi, naşi…" (p. 16-17)
Ispita monografică este învinsă elegant, lupta haotică cu forţele naturii fiind, poate, punctul culminant, ecoul tragediei greceşti (mor, totuşi, trei oameni, din diverse motive, în urma nopţii furtunoase, deloc caragialeşti) fiind îndulcit de introducerea fantastică a personajului Căluian (să-i zicem aşa!, deşi, într-un final, apare în forma de Caloian), găsit rătăcit, agăţat într-un nuc, după revărsarea apelor...
Intriga este doar a condiţiei umane, a mentalităţilor la care se referă şi academicianul Mihai Cimpoi în câteva rânduri pe o clapetă, acesta sesizând neancorarea în vreun complex al marginalităţii barthesiene… Prefaţatorul, Ion Brad, observă şi el că romanul "nu are propriu-zis o structură epică", dar, evident, nu aici trebuie căutată miza. Aceasta este chiar Viaţa şi misterele ei, Lumina acesteia, care este de găsit şi într-o bizară oglinjoară a personajului fantastic. Viaţa care "apare ca roua dis-de-dimineaţă şi piere sub raza soarelui, fără să lase urme" (p. 71), dar care, după cum observă un personaj, bunica găinăresei, "ajută iarba", Iarba fiind un fel de zeitate mitologică căreia i se dă ceea ce este al ei, deşi nu se insistă, măcar ca în Walt Whitman.
Într-o anumită linie, chiar avem un "nou roman" sui generis, în care Limbajul este şi el personaj central, graiului moldovean al Ţării de Jos dându-i-se ceea ce este al lui: dulceaţa moldovinească, locul în care Fiinţa noastră bonomă sălăşluieşte deloc heideggerian.
Înfăţişarea "străinului", demnă de filmul "E.T." al lui Spielberg, nu este decât o provocare pentru cititorul care aşteaptă mereu altceva de la scriitori, poate chiar spectaculosul: "… Prin chipul străveziu vedeau pete cenuşii ce marcau găurile ochilor, nasului, gurii, un craniu aidoma celor desenate pe steagurile piraţilor. (…) De sub barbă îi vedeau organele interne ca printr-o sticlă cu tărie. Două baloane strâmbe, simetrice, se-nfuriau ritmic asemenea unui burduf cuprins în chingi de nuiele fosforescente, apoi o mingişoară tot dădea să se dezlege de nişte aţişoare care o ţineau în loc. (…) În stânga i se vedea inima, mingiuca ţinută într-o colivie îngrădită cu smicele arcuite, mişcările din jur dându-i impresia că e o pompă de neoprit. Tunelul maţului gros desena un careu cu capetele spre pântece. Mai jos, mai sus, forme neclare, unele aşezate simetric." (p. 112-113)
Discuţia copiilor adunaţi în jurul "arătării" este de tot hazul, aerele de profesor ale unui băieţel dând prilej de definire non-conformistă: "Puţină imaginaţie şi gata: literatură, huiet, şi hărmălaie, şi portret, şi peisaj - cât vrei…" (p. 113) Să fie o mică auto-critică a doamnei Lina Codreanu? Care poate vede literatura nu numai ca un joc, ci şi ca o intrare într-o poveste, ca să mă raportez la un alt episod, cu invocarea ploii (p. 40)?
Oricum, dacă există oameni care aduc ploaia, şi cartea Linei Codreanu poate fi considerată un Caloian sui generis! Care cheamă şi ea apele neuitării…
