Sună telefonul. Apăs, pun la ureche, aud: „Bună ziua! Sunt Maria aceea! Nu sunt Maria cealaltă! Îl cunoşti pe poetul Simon Ajarescu? Dacă-l cunoşti, nu-i rău! Ştii să s-a mutat la ultima adresă, adresa unei stele, cum chiar dumnealui zicea, da? S-a mutat... de mult şi ceva, de când a părăsit Iasomia din Ograda poemelor sale! A plecat aproape nitam-nisam, nu a lăsat nici un bilet de adio, de revedere, de altceva...! Nu a ştiut nimeni ce are de gând să facă! Şi cred că numai el a ştiut! Poate nici el!... S-a mutat pentru ca să înciudeze Lumina! S-a dus pentru ca să demonstreze tuturor că a purtat o Steauă perpendiculară şi o Umbră perpendiculară! S-a dus pentru ca să adune şi să scadă tot ce i-a rămas încă neatins! Să înmulţească şi să împartă crezurile şi credinţele sale la Sfânta Treime! Sfânta Treime a mea, a ta, a tuturor! Înţelegi?... Uite, astă-noapte am fost la el, la noua lui adresă! Stătea de vorbă (de poezie, adicătelea) cu Nichita Stănescu! Acesta din urmă, laureat al Premiului Herder în 1975, îi povestea gălăţeanului despre nenea Scăpătorul, fratele tatălui său, care-l scăpa/salva pe ploieştean de la chelfăneala ne/meritată, dar şi despre cum scria texte (repezeli semantice, cum îi plăcea să-şi numească minunatele-i spontaneităţi) pe rochii de zi, pe rochii de sară sau direct pe pielea iubitelor sale, ale altora, ale nimănui! Iar Simon îi povestea Îngerului blond despre Revelaţiile sale în Călătoria către Amurg, despre imposibilitatea în care se situează Moartea în legătură cu Poetul, în legătură cu Creaţia, în legătură cu Deşertăciunea! Pricepi cam cum devine Chestiunea în acest Sens? La despărţirea de cei doi Importanţi, mi-au dăruit un pre/text apocrif, pe care mă grăbesc să ţi-l dictez! Ascultă-l!”
Uite: din punct de vedere al ochilor mei învinşi de lumină pe deal şi pe vale,/ regina răsare apusă mereu şi vine pe prispă să stăm la taclale!
Şi uite: din punct de vedere al ochilor ei la fel de înalţi în lumină adâncă,/ sunt regele orb şi sărac şi închis într-o clipă murdară şi stearpă şi stâncă!
Şi stăm la taclale: ce faci? - zice ea. Nu văd ce mai fac! - zic aşa - şi mi-i frică./ Ce fel de regină mi-a dat Dumnezeu! şi ce noapte de dans! şi ce Lună de pică!
De ce eşti apusă? - întreb... şi încep să tremur ca varga. Regina îmi zice:/ n-auzi că nu vezi? şi, chiar dacă nu vezi, sunt mereu răsărită şi mereu vin aice.../ să punem pe cale o noapte de dans, de dans fără capăt... nu ai nici o vină!/... îţi spun înc-o dată: nu mai fi trist, eu rămân... chiar dacă ai OCHII învinşi de LUMINĂ!”... NIMIC în PLUS!
