Eleonora Stamate, "Metamorfozele sinelui", Zona Publishers, Iaşi, 2017
Eleonora Stamate ne propune o carte de "poeme în proză" în cinci părţi: "Revelaţii", "Arhitecturi (imaginare)", "Amalgam (note interioare)", "Semi/idilice” şi "Vibraţii (cugetări interne pentru exterior)"… Între poezia pură şi căutarea acesteia, sunt de descoperit şi răfuieli aproape de neînţeles, dacă nu i se dă şi prozaicului, cum suntem de altfel anunţaţi încă din subtitlu, ceea ce este al Cezarului, ultimul poem din carte fiind exemplar în acest sens, acel poem, „Dumnezeul securităţii”, fiind ca un fel de introducere la, poate, un roman sau o nuvelă, care, posibil, ar putea să fie scris… Este acolo o descompunere a Poeziei, parcă anunţată de penultimul poem, intitulat chiar „Descompunere”: „Octombrie s-a cuibărit într-o gutuie; iarba dimineţii de brumărel o întâmpină cu valuri de lumină senină.” (p.138) Dar sintagma „prietenia fiarei” poate fi un început pentru „O frumoasă şi o bestie” care nu ar respecta clişeele genului!
Noua formulă a liricii sale este… bine-venită, tensiunea parcă fiind altfel dozată, deşi Toamna, cu baladele ei molcome părând a-şi cere dreptul la supremaţie: „Sub basmaua bunicii, s-au furişat frunze arămii..; în dar, amurgul vineţiu îi pictează un buchet de imortele, iar pe cărări, zgomotul bastonului anunţă venirea ei pe acasă; azi, pe umerii bunicii apasă cerul! Bunica-i eternă!” (p.137)
În această ordine de idei, şi Eleonora Stamate este eternă, cu toate metamorfozele sale şi… cu dedicaţia pentru nepotul său, David Stamate! Ca şi Tecuciul, oraşul de basm care i-a fost gazdă din anii 70, cititorilor făcându-li-se o invitaţie încă de la început: „Păşiţi sub Arcul de triumf al spiritualităţii tecucene! Magia cuvintelor vă va invada sufletul cu lumină divină, răul dispară, frumosul să vă fie oglindă!”
Frumosului i se dă şi lui Ceea ce este al lui, poate devenind greu de înţeles de ce i se deschide în final iar porţile Răului, şi nu în maniera faustiană a lui Goethe! Poate pentru că prima revelaţie este aceasta (p.19): „Pe drumul dintre infern şi paradis, bântuie şoimii cu aripi pavoazate în mii de culori de crini şi magnolii…
Pe sub ei, pământenii simulează dansul fluturilor, valsul valurilor le mângâie gleznele anotimpurilor, iar pe maul aşteptării, copaci cu frunze de aur luminează drumul răsăritului, care încep a mirosi a chiparos şi albăstrele…”
Dar poate „prea multe mirări alunecă pe braţele melancoliei” (p.21)! Mai sunt de găsit texte precum „Până unde-nfige ura ghimpele răului în om?!”, „Semnal” ( „cu-o salcie goală precum mijlocul lichenizat al trăirilor sterpe, fără credinţă”), dar nu ne vom mai raporta la aceste procese verbale fără de amendă la adresa Întunericului! „Pajiştile sonore” care o cheamă pe autoare „în mănăstirea dintre cuvinte” o pot proclama urmaşa îndreptăţită la tronul dintre cuvinte al lui Ştefan Petică, maestră în cele ale neîntâmplării!
„De-atâta neîntâmplare, tabla vieţii a început să aibă vise, cascade de sunete se preling printre silabe!” (p.24)
Poveste a neîntâmplării („Eu, ca o poveste, mă spovedesc în faţa cerului; trupu-mi miroase a pâine adânc frământată, a pământ reavăn călcat adesea de pruncii care-nfloresc şi azi precum o zi de sărbătoare…”, p.25), Eleonora Stamate găseşte în „Amintiri”, totuşi, Fiinţa întâmplării („de-atâta-ntâmplare se scrie în alt loc, p.30): „Dacă ar fi trăit, azi, tata ar fi împlinit 99 de ani! Oare ce loc mai ocupă el între eternele elemente ale lui Mendeleev?
De câte ori deschid uşa, aştept ca de la masa lui de croitor de lux să ridice capul şi să-mi zică…” (p.26)
Dorul, târgul provincial, zgomotul roţilor de tren („Ultimul tren al istoriei”, personale sau nu!; p.29), păsările măiastre, Lumina, stăpâna Universului, Iubirea mai presus de orice iubire, toate acestea devin personaje lirice memorabile, urme ale cuvintelor căutate cu „perseverenţă” (p.35)… Invocarea Tinereţii aduce muză bună: „Ţi-ai lipit realitatea de stânca din deal; acolo îmi strigasem tinereţea; prea des îmi desenai vorbele, iar eu îţi colorasem gândurile,când, suspendaţi între lumi paralele, vâsleam între întuneric şi lumină!” (p.37)
Între vid şi univers, între reverie şi realitate, între întuneric şi lumină, poeta vrea să creadă în… „Arhitectură”: „Tărâmurile vidului se încarcă de greul universului. Cu dalta gândului, docil, am început să sculptez sunetul primordial. Ploaia mi-a sculptat şi ea retina aşteptării…
Pâinea telurică, dospită de zei, se bucură împreună cu gustul primului pământean care o va rupe între degetele împreunate a Rugăciune!” (p.41)
Mare preoteasă a Aşteptării, pierdută sau nu „printre idoli” (alt titlu de poem, din care rândurile, iar nu versurile, de final spun multe: „De ce viitorul ne ocoleşte oare?
În ochi de furtună, în legiuni astrale, ne vom închide sufletul, vom îngheţa sub ape!”, p.43), Eleonora Stamate ridică, de cele mai multe ori, cum am subliniat, „Coloane şoptite” (şi de îngeri, p.77) pentru Turnul Babel al literaturii contemporane. Câte un fragment de coloană rămâne şi pe retina aşteptării cititorului: „Zorile se urcaseră în podul casei…/ Copita vântului izbea orice surâs…/ Măduva timpului tresărea, din când în când./ Simţeam cum un oraş întreg se prăbuşise în mine./ Străzile se cuibăriseră în umerii mei de ebonită!”
La poalele Turnului… „Cimitirul memoriei”, obosit şi el: „genele mi-erau şovăielnice. În mine, ochii pisicilor lepădau fosforul din noaptea acoperişului…” (p.45) Copiii se joacă, tinerii visează ca şi câinii (p.47), vise de ebonită pot încerca sufletele wagneriene, vivaldiene, chopiniene: „Cu gust dedublat, statui vivante s-au rătăcit printre cabarete, printre suflete îmbătrânite ascultând muzică la gramofon; azi, s-au oprit lângă zidurile decolorate ale caselor de nevoiaşi, cu sufletele prizoniere ce mişună printre umbrele stacojii…” (p.48)
Dincolo de toate acestea (fără a fi exhaustiv), „În fiecare zi”: „În zori, mă trezesc că-mpletesc şalul Domnului… din pâinea rugăciunii ţes iubirea Lui, din fântâna de cuvinte împletesc lumina, printre cârduri de nori, tunele luminoase veghează scântei de portocale, cu miros de iasomie!
Azi, te ţin palma mea, Doamne!” (p.50)
Aproape imediat, o întrebare: „Unde-i Odiseu oare?” (p.51) şi constatarea din titlul recenziei: „Poezia nu face riduri niciodată. Poeţii beau ceai din lauri la masa lor de scris, şi din versuri simt cum se nasc prunci pe lemnul de tei înflorit, din faţa bisericii, unde, pe un zid stă scris:
„Pericol de viaţă veşnică!”
Despre pericolul de poezie nu mai spunem nimic: „Eu sunt lebăda cenuşie a zilei, îmi irosesc infinitul, fără împotrivire; îmi rotunjesc eternitatea din răstimpuri (…) Cântecul meu cenuşiu nu se va auzi niciodată… doar pana mea ce va aluneca pe ape, vă va anunţa a doua naştere…” (p.54)
