„Nu-mi place să fac discriminări şi nici să mă simt superior nimănui, cu atât mai mult celor din echipa mea. Nu consider că sunt mai presus decât ei, chiar dacă sunt în subordinea mea. De când ne naştem şi până la sfârşitul vieţii trebuie să fim oameni. Îmi respect colegii, încerc să îi ajut şi să îi ascult, pentru că fără ei nu aş putea realiza nimic. Este adevărat că ridic uneori tonul, pentrucă încerc să fiu autoritar, dar cred că aşa trebuie să acţioneze un maistru pentru a fi ascultat.”
Nelu Putinei are 32 de ani de muncă, o experienţă vastă şi o poveste de viaţa uluitoare. Aflăm astăzi povestea maistrului „blând, ambiţios şi perspicace, unul dintre cei puţini care îşi ţin promisiunile”, cum spun despre el oamenii pe care îi coordonează.
„Nelu Putinei nu se consideră angajatul model, dar face tot ce îi stă în putinţă pentru a se autodepăşi. Lucrez de 32 de ani în şantiere. Folosesc pluralul pentrucă timp de 2 ani am muncit în două şantiere navale din Norvegia. Primul contact cu şantierul din Galaţi a fost marcat de decepţie şi teamă. Am terminat liceul „Radu Negru” şi trebuia să fiu repartizat la Secţia de Uzinaj, însă nu au fost suficiente locuri, aşa că am fost direcţionat către şantier unde am început ca lăcătuş constructor, în cadrul Secţiei Confecţionat. Aveam cu puţin peste 18 ani. Am prins perioada revoluţiei şi pot spune că evoluţia şantierului, a modului de organizare, a mediului de lucru, a echipamentelor este remarcabilă. Am plecat în armată, iar când m-am întors am fost transferat la Secţia II Mecanică. După 20 de ani am fost promovat maistru. La început am fost puţin reticent, deoarece ştiam că este o responsabilitate foarte mare.”
„Un maistru adună responsabilităţile fiecărui membru din echipă şi îşi asumă orice proiect. Este un părinte, pedagog, coordonator pentru cei din jur, un primitor şi un distribuitor de stres, pentru că munca cu oamenii este dificilă. Fiecare dintre noi este diferit de celălalt. În subordine am colegi proaspăt ieşiţi de pe băncile Centrului de Formare, oameni care au lucrat în alte domenii, dar nu în şantier şi cărora le trebuie ajutor şi explicaţii. În perioada în care am intrat eu, lucrurile stăteau altfel. Înainte de revoluţie, din numărul celor care terminau profilul tehnic şi erau repartizaţi la şantier, în medie de 300-350, se făcea o triere în aşa fel încât rămâneau primii 10, cei mai buni şi mai devotaţi. Acum vin, sunt instruiţi şi, din păcate, când ai nevoie de ei, pleacă din diverse motive.”
„Şantierul Naval Damen Galaţi este în acest moment una dintre cele mai mari companii, dacă nu chiar prima din comunitate. În plus, este o societate cu coloană vertebrală. Din punctul meu de vedere, dacă s-ar face publice comenzile viitoare, poate că o parte din personal nu ar mai pleca, deoarece le-ar oferi siguranţa zilei de mâine.”
„Sunt curios din fire. Acesta este motivul pentru care am decis să merg să muncesc în şantiere din Norvegia. Chiar dacă avantajele materiale şi modul de lucru sunt mult mai bune, acum nu-mi mai doresc să plec. Mi s-a propus şi am refuzat, iar nimeni nu înţelegea de ce. Deşi am început cu o decepţie, acum sunt mândru de ceea ce fac, iar mulţumirea apare atunci când în poşta electronică intră mesajul de mulţumire de la clientul ultimei nave şi constaţi că rezultatul muncii întregii echipe se bucură de un succes răsunător.”
(P)
