Crede că poţi şi atunci lucrul este rezolvat pe jumătate.
„Activităţile brute, pe care de obicei le fac bărbaţii, mi-au plăcut încă de când eram copil, motiv pentru care eram cunoscută ca fiind „băiatul tatei”. Prefer să privesc un mecanic ce repară o maşină, decât să împletesc, să croşetez sau să fac orice lucru care cere fineţe sau simţ artistic. Cred că a fost principalul motiv care m-a determinat să dau examen pentru funcţia de gestionar.” Aşa începe să ne povestească despre ea Anişoara Manea, gestionar la magazia est din Şantierul Naval Galaţi.
„Din punctul meu de vedere, un gestionar trebuie să fie extrem de corect, în primul rând cu el însuşi, dar şi cu cei din jur. Aşa ajungi să câştigi încrederea tuturor. Atenţia trebuie să fie distributivă, deoarece într-o gestiune sunt investiţi bani în echipamente profesionale şi scule. Cel mai neplăcut şi dureros moment pentru mine a fost în 1999, în perioada privatizării, când persoane care ştiau că în magazii se depozitau lucruri valoroase au intrat acolo prin efracţie. Am trecut peste aceasta experienţă neplăcută şi pot spune că am avut parte şi de momente extrem de plăcute şi chiar amuzante alături de colegii mei. Însă unul extrem de amuzant a avut-o ca protagonistă pe fiica mea. Când puteam o aduceam cu mine la serviciu pentru a petrece cât mai mult timp cu ea. Pe atunci avea 6-7 ani, dar în ciuda vârstei învăţase rapid amplasarea birourilor la secţie. Am rugat-o să meargă la şeful secţiei, Odon Bindiu, pentru a-mi aduce câteva acte. A intrat în biroul lui, a salutat respectuos şi apoi a întrebat unde este domnul Bindiu. Cu o figură foarte serioasă şi convingătoare, dumnealui a început să-l caute în prezenţa ei pe „domnul Bindiu”. În sertare, prin dulap, pe sub birou, însă fără izbândă. S-a întors la mine foarte supărată, povestindu-mi pe rând încercările de căutare eşuate. Am lămurit ulterior cauza dispariţiei domnului Bindiu şi ne-am amuzat toţi trei.”
„Am venit pentru prima oară în şantier când eram elevă la liceul LICM nr.2. Primii paşi aici i-am făcut, eu şi colegii mei, împreună cu doamna profesoară de tehnologie şi primul şi singurul loc vizitat a fost Secţia 1A. Am simţit că de acest loc voi fi mereu legată. Nu pot descrie emoţia de atunci. Am fost plăcut surprinsă de modul în care foile de tablă întinse prin ateliere deveneau, prin efortul oamenilor, coloşii lansaţi la apă mai târziu. Am avut şansa de a cunoaşte mai apoi toate etapele construcţiei unei nave. După absolvirea liceului, în 1987, mi-am dorit independenţă financiară şi am decis să mă angajez ca lăcătuş constructor naval, la atelierul Asamblat. Nu am fost ferită de întâmplări nici măcar în prima zi de muncă când, spre ghinionul şi totodată spre norocul meu, uitându-mă cum se polizează, un span mi-a intrat în ochi şi am ajuns la oftalmologie. Momentul a marcat începutul experienţei mele de pontatoare. Am avut un colectiv de oameni echilibraţi, înţelepţi, într-un cuvânt, minunaţi, şi aş vrea să-i amintesc pe Iov Ion, Gheorghiu Mircea, Caraman Florin, Cosnita Costică, Nicolau Sicu, Măciucă Octavian. Inclusiv cu foştii şefi mai păstrez legătura. Era în perioada comunismului aşa că, la 20 de ani, mi s-a propus să merg la Academia Ştefan Gheorghiu. Ca urmare a refuzului meu categoric au început presiunile şi ameninţările cu desfacerea contractului de muncă. M-am înscris apoi la examenul de gestionar pentru magazia de scule şi dispozitive a secţiei 1A. Atunci numărul salariaţilor era dublu, eram o mare familie, alcătuită din oameni cu suflet, legam prietenii, nu exista atât de multă răutate şi invidie, armonia, bunătatea şi buna-dispoziţie erau aici la ele acasă. Am trecut prin procesul de privatizare a şantierului, tehnologia a avansat, a apărut sistemul informatic, cerinţele au crescut, volumul de muncă s-a mărit. Mi-am găsit însă mereu puterea de a o lua de la capăt şi am reuşit să mă adaptez oricărei situaţii, indiferent de gradul de dificultate.”
„Chiar dacă am atâţia ani de experienţă, încă nu pot spune că ştiu tot. Am împărtăşit cunoştinţele mele cu toţi colegii de breaslă, pentru că, în departamentul din care fac parte şi oriunde, avem nevoie de oameni implicaţi. Colegii spun că sunt că sunt orgolioasă, dar sensibilă şi împăciuitoare. Încerc să evit conflictele şi să nu las loc de reproşuri. Mă ambiţionez până reuşesc să ating rezultatul dorit. Pentru familie sunt persoana calmă, cerebrală şi corectă. Eu însă, pot spune despre mine că am fost mereu autodidactă si critică cu mine însămi. Satisfacţia momentului apare atunci când realizezi că ai o viaţă frumoasă, o familie deosebită, un soţ minunat şi o fiică adorabilă. Această stare de mulţumire este amplificată la locul de muncă de aprecierea primită de la colegi. Reuşitele mă fac să fiu optimistă, să îmi doresc mai mult, îmi dau puterea să merg mai departe, indiferent de piedici şi greutăţi şi să afirm că ÎMI PLACE CEEA CE FAC:”
