Pe 5 decembrie 2011, prin Legea nr. 247, ziua de 9 martie a fost declarată „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989”
Această zi ne oferă prilejul de a ne reaminti de foștii deținuți politici care au murit sau au suferit în închisorile ori lagărele comuniste, pentru învinuirea de a fi încercat să se opună direct sau având un presupus potențial de a se opune regimului comunist instalat în țara noastră de trupele sovietice după 23 august 1944.
Prin crearea unui organ represiv, condus la început de oameni școliți în URSS, s-au făcut arestări și condamnări la mulți ani de temniță grea, cu judecare formală sau fără judecare, a elitei politice și intelectuale din România. În anul 1948 s-a înființat instituția de securitate, care prin sistemul supradimensionat de lucrători și informatori implantat în unități economice, în instituții sociale la orașe și sate, chiar și universități și școli, prin mijloace tehnice specifice, dar și permanent cu urechile ciulite și cu ochii „albaștri” ațintiți, urmăreau orice acțiune, gest sau vorbă, care puteau fi considerate devieri de la ideologia comunistă și fapte ostile împotriva poporului român, iar persoanele în cauză erau arestate.
Galaţi - interior din zona de detenţie, foto Memorialul Sighet
În anul 1952, când s-au deschis lucrările la canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost un vârf de arestări, multe din rândul preoților și din Eparhia Dunării de Jos, care au fost trimiși la canal pentru muncă și reeducare.
În etapele menționate au fost arestate sute de mii de persoane din toate categoriile sociale, politicieni, demnitari în fostul regim, intelectuali de frunte, militari, preoți, studenți, elevi și chiar plugari care se opuneau colectivizării agriculturii forțate. Dintre aceștia, câteva zeci de mii au suferit torturi inimaginabile, parte dintre ei moartea, dar și-au păstrat demnitatea și credința în Dumnezeu, netrădând cauza pentru care luptau și nici pe cei apropiați. Astfel de oameni care au murit în închisori și lagăre pot fi considerați martiri ai neamului românesc, prezentați o parte în muzeele memorial, foste închisori, la Sighet și Aiud, și pomeniți în bisericile creștine. Și în orașul Galați, AFDP, ca să păstreze vie memoria deținuților din zonă, a ridicat, cu sprijinul autorităților, un monument de for public în Cimitirul ”Eternitatea” și o frumoasă Biserică Memorial din lemn, în stil maramureșean, lângă stația electrică Filești, care funcționează ca biserică de mir pentru creștinii din cartier, cu hramul „Cei 40 de mucenici de la Sevastia”, zi când se oficiază și o slujbă de pomenire a deținuților. Nu întâmplător ziua comemorării foștilor deținuți politici anticomuniști a fost aleasă data de 9 martie, zi când credincioșii sărbătoresc cei 40 de mucenici din Sevastia, care în anul 320 au fost uciși în chinuri groaznice pentru curajul de a-și mărturisi credința creștină.
Biserica Memorial cu hramul „Cei 40 de mucenici de la Sevastia” din Galaţi
Să nu ignorăm lipsa de libertate şi frica din timpul regimului comunist
Despre cruzimea și ororile inumane la care au fost supuși deținuții politici în închisorile comuniste s-au scris, după 1989, numeroase cărți și s-au făcut filme documentare de televiziune, dintre care menționăm ca realizare remarcabilă serialul „Memorialul Durerii” de Lucia Hossu Longin.
Alte mii de familii, cu bătrâni și copii, au fost strămutate cu forța, părăsindu-și casele și bunurile din locurile de baștină, mare parte din Banat, în zone pustii din județele Brăila, Slobozia și altele, unde au fost nevoiți să-și continue viața în bordeie din pământ și în condiții de cumplită sărăcie.
Familiile celor aflați în detenție au suferit, la rândul lor, din cauza lipsurilor materiale și a discriminărilor în societate și școli. Copiii din aceste familii au cunoscut foamea și frigul, lipsa de cărți și rechizite, iar unii au fost stopați din drumul lor profesional în școli și universități. Membrii familiei de deținut nu aveau acces la servicii pe măsura pregătirii lor profesionale, fiind nevoiți să caute munci necalificate.
Când vrem să vorbim sau să analizăm regimul comunist, nu trebuie să ne referim doar la blocuri de locuințe și locuri de muncă, ci și la nivelul de viață scăzut pentru toți, la lipsa de libertate, la frica de a nu-ți da o părere sau a spune o glumă care să poată fi interpretată ca un act dușmănos la adresa partidului sau a poporului.
Revenind în zilele noastre, când ne bucurăm de libertate și chiar de un nivel mediu de prosperitate mult crescut față de perioada comunistă, mai sunt familii în pragul sărăciei, având copii care sunt subnutriți sau nu au condiții de transport adecvate, unii fiind nevoiți să renunțe la școală. Aceste situații generează abandonul școlar și astfel ratează șansa de a-și făuri o viață normală. Sunt remarcabile acțiunile de caritate ale bisericii și ale multor oameni generoși, care prin efortul propriu și prin donații de la concetățeni asigură hrană și adăpost celor defavorizați, în special copii.
E nedrept ca resursele financiare ale statului, asigurate de cei care muncesc în privat sau la stat și produc valori, să fie atât de injust repartizate direct sau prin infrastructura necesară tuturor cetățenilor din țara noastră. E revoltător ca într-un stat de drept să existe în unele instituții ale statului salarii și pensii de zeci de ori mai mari, decât salariul minim ori pensia primită de milioane de pensionari care au muncit și au contribuit la sistemul de pensii. Politicienii aflați la putere, fie în Guvern sau Parlament, chiar nu văd și nu vor să înlăture aceste nedreptăți unice în Europa sau sunt în cârdășie cu aceste categorii sociale și sunt obligați să le dea mită lunară și apoi viageră la pensie? În condițiile acestea nu se pot asigura unitatea și armonia poporului român, nu se pot mobiliza cetățenii în programele de modernizare a României, nu se pot dezvolta sectoarele de cercetare-creativitate a căror activitate nu este îndeajuns finanțată și apreciată, nu se va stopa plecarea din țară a tinerilor și specialiștilor care nu vor să accepte demagogia, corupția și nedreptatea.
Reamintim că deținuții politici s-au opus în prima etapă instaurării statului comunist, ulterior, după 45 de ani, revolta sutelor de mii de oameni a determinat căderea dictatorului Ceaușescu și a regimului condus de partidul comunist. Oamenii au vrut libertate, dar și să nu mai sufere de foame și de frig. Mersul României, în cei 30 de ani de la acest moment, nu a asigurat prosperitatea dorită pentru toți cetățenii, țara, deși e în Uniunea Europeană, este condusă cu sincope și stângăcie pe drumul modernizării pe plan politic, economic și social, pentru alinierea la celelalte țări din UE.
Structura economiei nu se bazează pe încurajarea investițiilor masive în sectoare cu resurse interne, în valorificarea prin procesare avansată a produselor din agricultură eliminând importul, venitul țării se realizează prea mult din consum și din împrumuturi interne și din afară. De ce ne împrumutăm cu prea multă ușurință an de an și nu stopăm cu hotărâre risipa sub toate formele și în toate sectoarele de activitate, când știm cu ce sacrificii generațiile viitoare vor trebui să plătească aceste datorii cu dobânzile uriașe aferente? Cei vârstnici, acum, au trecut în tinerețea lor prin așa ceva în perioada 1980-1989, când Ceaușescu a plătit împrumuturile făcute în perioada de mari investiții, provocând mari suferințe populației.
Anul 2024 poate constitui un an de cotitură în parcursul României, care, având o istorie bogată în sacrificii și pilde de patriotism autentic și nu declarativ, istorie care oferă concetățenilor noștri multiple modele de urmat, se poate constitui în premisă pentru prosperitate, solidaritate comunitară și nu în ultimul rând dreptate pentru toți cetățenii ei.
Mihai Chiculiţă,
Asociația Foștilor Deținuți Politici din România
Filiala Galați
