Hai să-ţi dau o floare de salcâm...
prea-i departe tocma-n primăvară...
pân-atuncea...nu se ştie...hai...
unde-am lăcrămat întâia oară!
Unde-am lăcrămat şi mi-a fost dor
să te văd cum vii fără oprire,
să te-aud cum spui că nu mai pleci
din pădurea mea cu păsări-lire!
Ne aşteaptă domnul cel din deal
şi ne-aşteaptă domnul cel din vale,
domnul din pădurea cu salcâmi...
cel cu ochii – două catedrale!
Ne aşteaptă chiar şi cei plecaţi
în pământ, în cer şi în icoane,
clopotul tăcut de când eram
straşnici năzdrăvani şi năzdrăvane!
Şi-l băteam de apă şi de foc,
de blestem, de moarte, de-nviere,
şi-l băteam de nuntă şi botez,
de frumos, de dor şi re/vedere!
Vreau să mai jucăm şi-acel şotron,
cea mijoarcă-n veci căutătoare
vrednică a sufletului tău...
cel mai sfânt altar dintre altare!
Să mai stăm de vorbă lângă schit,
lângă cer, cu liniştea (de mână)...
până când vedem şi auzim
cum ne cheamă apa din fântână!
Cică nu mai vine-n timpul meu
(static) primăvara următoare...!...
Hai să-ţi dau o floare de salcâm...
şi să-mi dai (măcar) nu(mă)uitare!
