Moto: „când îndrăgostiţii au luat peste tot foc,/ se prin de mână/ şi se aruncă amândoi/ într-o verighetă” - (Marin Sorescu)
era cât pe ce să nu mi-aduc aminte –
plângea torenţial şi orizontal şi vertical şi frumos
şi trecea pură şi simplă printre cuvinte
şi printre banal şi fabulos
într-o zi s-a oprit
şi am îndrăznit s-o întreb de ce plânge
când ştie cât durează de la minus la plus infinit
şi când ştie că are numai globule albastre în sânge
a plâns în continuare
şi fără să-mi spună că nu-şi aduce aminte
decât de clipa naşterii şi clipa morţii pentru care
lăcrămează atâta de mult şi frumos printre cuvinte
