Odinioară (poem dus-întors)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Ce minunat a fost odinioară,

când m-am dat jos din moarte, pân-atunci,

prin sânul mamei neîndurătoare,

prin karma cu totemuri şi porunci!

 

Mi se părea că-i nouă-alcătuirea

mea şi a celor si(n)guri, dimprejur,

bizar mi se-ntâmpla ne/cunoscutul

gol...şi umplut (frumos) cu clar/obscur!

 

Şi am tot mers de-atunci până acuma,

de-acolo pân-aici am mers haihui...

n-am învăţat nimic, n-am fost în stare

să pun o floare şi să bat un cui

 

pe lemnul crucii care se înclină,

se sfarmă şi se-mprăştie-n deşert...

toţi vor (şi zi şi noapte) să câştige

pe când eu văd că nu pot să nu pierd!

 

Văd capătul...acum...pe toţi, pe toate

cu braţele întinse spre nimic...

m-aşteaptă şi se bucură zadarnic:

nu am nici lumânare, nici covrig!

 

O văd pe mama, şi îl văd pe tata:

sunt gata de plecare amândoi...!...

Ce minunat va fi odinioară,

când ne-om da jos din moarte, înapoi!

Citit 9581 ori Ultima modificare Joi, 17 Septembrie 2015 17:20

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.