Onorabila şi venerabila Marghioala, ca să fie-n ton cu onorabilul şi venerabilul Cicoare, îşi face trei semne de cruce şi strigă şi ea... şoptit: „Jos Guvernul!”... Şi, desigur, după cum aţi cetit în ziarul/rubrica de ieri, Palatul Victoriei împotriva noastră a rămas în picioare, în pofida cestor strigăte la Cer, adicătelea... în Van! Apoi, Costică scoate călimara şi condeiul din sertarul scrinului negru şi începe să scrie-n catastif, de faţă cu tovarăşa Mânătarcă! Scrie încet, cursiv, atent, să nu facă vro greşeală! Scrie şi-şi îngână scriitura!
„Dragă Marghioală, te rog din tot sufletul meu înţepenit în Candoare, şi din tot fizicul meu tulburat de această re/găsire ne/aşteptată, şi cu nici o rezervă de sinceritate, îngăduie-mi să-ţi spun bine-ai venit, să-ţi declar supuşenie şi credinţă până la moarte şi chiar până mai încolo! De foarte multe ori, în tot de-a lungul şi în tot de-a latul timpului în care am fost despărţiţi de soartă, am strigat *Jos Dragostea*, *Jos Fidelitatea*... însă structura mea direct proporţională cu Statornicia nu a putut să-mi sfărâme şi să-mi anuleze sentimentele cristalizate Atunci, deşi, sporadic, am fost foarte furios şi chiar te-am urât ca pe-un Guvern, ca pe-o Amăgire, ca pe-o Minciună, ca pe-o Trădare, ca pe-o Duşmancă! Şi nu aveam cum să nu manifest/nutresc antipatie faţă de tine atâta timp cât Statornicia este direct proporţională cu transformarea Iubirii în Ură şi a Urii în Iubire! Nu?... Sigur că da!
Fiindcă *naşterea mea-i cel mai frumos blestem/ în viaţa care, iată, m-a durut/ şi m-a lăsat să cred c-am fost chemat/ şi dat afară din Necunoscut,/ să nu-mi mai dea ce-(mi) trebuie să ştiu/ când vremea-şi scoate rochia la timp,/ şi să regret... (sunt candid şi stingher!).../ că n-am nimic-nimic să dau la schimb!/ şi-acum ascult... tocmai de-atunci aud:/ eşti gata, gata... vrei-nu vrei, noi vrem.../ eşti fluier singur... (fluieraru-i mort!).../ scâncet de piatră... şi-ai s-ajungi totem,/ să zvârle toţi (în tine) cu săgeţi,/ sau să te scuipe,/ sau să-ţi treacă-n veci,/ prin suflet, cu ofrande... (fără plâns!).../ timp, spaţiu, vreme, moarte... fără legi!*... Şi fiindcă şi naşterea ta-i tot la fel, şi fiindcă şi trecerea ta prin viaţă a fost cam tot la fel, te rog să-mi permiţi să prezint scuze şi să cer iertare pentru toată Depărtarea de până acum! Câte zile şi nopţi va fi să mai avem pe Suprafaţă, am să-ţi fiu alături şi am să-ţi scriu într-acest Catastif al Nemuririi! Apoi, vom mai vedea! Da?”...
(Stai să vezi şi tu, cetitorule!)
