las timpul singur şi mă duc să văd
ce a rămas acolo, în uitare,
pe-o margine de vis, departe hăt -
mâhnirea-ncepe să se înfăşoare
pe naivitatea sufletului meu,
iar trupul mi se-nchină şi se-nclină
când văd câte e de singur dumnezeu,
parcă vecia lui ar fi de vină
îngenunchez nedumerit şi-l rog
să-mi zică ce să fac şi ce urmează
astăzi şi mâine, însă n-am noroc -
nu-mi dă nici o idee, nici o rază
mă uit în podul palmei şi nu cred
că liniile toate-s prăpădite -
sărut ţărâna, lăcrămez încet...
şi bat... şi bat... dar nu mi se deschide
