de plânsul cui mai sunt cariatide?
pe ţeava puştii gloanţele se sting,
şi – în cutii poştale ruginite –
perfect se surpă ultimul paing
lumină grea-n halouri – nu se poate
citi pe crucea nopţii cum s-adună
doar câteva iubiri automate
şi nişte lupi înflăcăraţi de lună
şi câtă frumuseţe în uitare,
cât praf şi lăcrămări pe colonade –
încet, încet, orice nădejde moare,
nimicul sfarmă tot şi strânge toate
se surpă dorul, marginile lumii –
menghine reci – s-apropie de tine:
iar strigă toamna, iară mor salcâmii,
iar vecinicia-ncepe să se-ncline
