când „este” mai şade acasă,/ şi-„a fost” întârzie puţin,
adorm într-„o mie şi una/ de nopţi”... şi mă văd aladin
cu lampa făcându-mi dorinţe,/ aşa, câte pot să nu duc,
şi visuri cu tine, pe dealul/ acela, de-al nostru, sub rug,
pe valea aceea, a noastră,/ sub tei, sub salcâm, sub înalt,
cu gândul că nu eşti cealaltă,/ cu gândul că nu-s celălalt,
cu dorul acesta, de-acuma,/ pe marginea trupului tău,
departe de rar şi-aşteptare,/ de timp, nerăbdare şi rău
dar „este”-i departe de casă,/ şi-„a fost” e aici şi acum,
şi lampa-i rămasă acolo.../ iar eu sunt defect şi postum,
sunt umbra-ntreruptă şi-amară/ a celui ce-a fost aladin,
a celui cu farmecul sigur/ şi singur prin duh, prin amin,
şi tu mă aştepţi într-„o mie/ şi una de nopţi”... poate pot
ajunge sub rugul acela/ aprins până-n sud, până-n nord,
pe drumul acela, al nostru,/ venind ori ducându-se chiar
la marginea lumii, aproape/ de iar... şi de iar... şi de iar
