Au fost...fiindcă nici n-aveau cum să nu fie,
atâta vreme cât era atâta loc
ş-atâta timp de ridicat (prin poezie)
statui şi ode cestor zei...pe care-i rog
să se înalţe din pământ şi să coboare
(ca dintr-un vis) în fel şi chip, în viu şi rost,
să mă asculte la citit, să-mi dea lucrare
de controlat la "sunt ş-oi fi dacă am fost"!
Râvnesc răbdarea cestor pietre preţioase,
trec printre gânduri fără moarte-n starea lor,
le rog încet, frumos şi mult: să (nu) mă lase
la poezie repetent dacă (nu) vor!
Parcă-i aud şi-i văd pe drumuri, cu sfială
şi strălucire de biserici n-ochi adânci...
şi suflet plin cu liniştire catedrală
până acum!...cum să nu ştii şi să (nu) plângi?
Nu vor...nu vor s-asculte ceastă rugăminte...
să se înalţe din pământul nimănui...!...
Fiindcă timpul nu mai are "înainte",
rămân ce sunt ş-or fi: legende şi statui!
