Moto: „Limba română este patria mea!” (Nichita Stănescu)
Măria ta şi-a noastră, ni-s drumurile strâmbe...
chiar ne-au murit şi caii (din lipsă de potcoave)...
paharul poeziei cine-l mai poate umple
(în fiecare clipă) cu strigăte de ave?
Ce crud a fost pământul cu firul tău de iarbă,
cu pana ta de vultur călătorit pe spate...
fântânile române au început să fiarbă,
iar în Hiperboreea nici vântul n mai bate!
În pata unui sânge agonizează stele...
şi explodează visuri...şi fumegă dezastre...
s-a declarat asediu în fabrici de caiele...
e grevă în uzina metaforelor noastre!
Tu ne-ai lăsat şi arme şi urlete de luptă,
să câştigăm, să pierdem războaie culturale...
şi lacrimi potrivite în zilele cu nuntă,
şi dreptul de a spune tu/noi Măriei tale!
Vorbim de zei şi îngeri, de cub şi respirare...
şi raza ni se pare tunel pentru Iubire...
ce crud a fost pământul bolnav de inspirare...
dar unde e Cuvântul, să-l facem să expire?
Ne căutăm aiurea şi ne găsim aiurea...
suntem la fel de singuri când suntem împreună,
ieşim încet din toamnă, să nu trezim securea...
să nu se stingă dorul, ne sprijinim de Lună!
Mai înaintea vieţii s-a auzit un câine...
ne-ai botezat să ardem săraci cu stea în frunte...!
Măria ta şi-a noastră, Măria ta, bătrâne,
paharul MonaLisei se varsă tocmai unde!
