România anului 2026 se află într-un paradox dureros: o țară cu un pământ legendar de fertil a ajuns să depindă de bunăvoința vapoarelor care traversează oceanele pentru a-și pune pâinea pe masă.
Cifrele anului 2025 sunt mai mult decât un semnal de alarmă, când 70% din alimentele consumate de cetățeni provin din import, iar factura pentru primele opt luni ale anului curent depășește deja pragul halucinant de 7,5 miliarde de euro, nu mai vorbim despre economie de piață, ci despre o vulnerabilitate strategică de neiertat.
În timp ce satele românești se sting, iar fermierii își abandonează plugurile pentru că sudoarea lor nu mai are nicio valoare în fața rafturilor dictate de algoritmi globali, conducerea politică de la București pare să fi semnat, prin acordul Mercosur, ultima sentință. Gestul președintelui Nicușor Dan de a valida acest tratat, în timp ce țări cu o conștiință națională acută, precum Franța, Austria, Polonia sau Ungaria, s-au opus vehement, ridică o întrebare legitimă: pe cine reprezentăm noi la masa negocierilor? Aceste state și-au protejat fermierii, înțelegând că agricultura nu este doar o cifră în PIB, ci coloana vertebrală a stabilității sociale. România, în schimb, pare să fi intrat în acest joc dintr-o poziție de totală îngenunchere.
Fermierul român, hărțuit de secetă, inundații și boli care i-au decimat producția, se vede acum strivit între ciocanul standardelor europene draconice și nicovala importurilor ieftine din America de Sud. Este o luptă neloială. Cum poate un producător local, obligat să respecte norme stricte de mediu și siguranță alimentară, să concureze cu zahărul, carnea de vită sau cerealele sud-americane, crescute cu pesticide interzise în Uniunea Europeană? Răspunsul este simplu și tragic: nu poate! Clauzele de salvgardare, acele promisiuni de suspendare a importurilor dacă piața este perturbată, sunt praf în ochi, mecanisme birocratice greu de activat care vor ajunge la fermier abia după ce acesta va fi pus lacătul pe poartă.
În timp ce giganți precum Germania sau Olanda vor profita de pe urma exporturilor industriale către piețele Mercosur, România va deconta factura sub formă de falimente agricole și un deficit comercial tot mai adânc. Exportăm materii prime pe bani puțini și importăm produse procesate la prețuri de lux, transformând țara într-o simplă piață de desfacere pentru restul lumii. Dacă nu ne trezim să ne protejăm pământul și oamenii care îl muncesc, în curând singurul lucru românesc de pe mesele noastre va fi doar amintirea gustului de altădată.
