când cade semnul crucii cu fruntea în ţărână
şi steaua se îneacă pe malul celălalt
poetul limpezeşte izvoare de fântână
spărgându-şi trist ulciorul cu ochi de diamant
şi cumpene-n uitare şi ciuturi înnoptate
prea multe rugul iernii privighetori a vrut
le mângâie venera cu braţe retezate
plecarea până-n casa cu cearcăne de lut
cum poate fără centru şi raze să rămână
haloul de cerneală deschis şi paradox
când cade semnul crucii cu fruntea în ţărână
înţepenesc în aer cuvinte de inox
apoi mai înainte-n sfărmări halucinante
trec stoluri de cuvinte-nspre scâncetul fecund
şi moartea râde-n faşă şi-n leagăne andante
divina comedie-i abia la început
