Din colecția „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”
(!) vioara cântă singură când tace/ violonistul... iată-l cum aduce
departe(le) încoace, mai încoace,/ cu ochii duşi, amirosind a cruce,
aproape, mai aproape, până-nchide/ pleoapele şi porţile... şi până
când ultima secundă-l mai îngână/ din marile celeste carotide,
din marile aorte siderale,/ prin care vlaga lui şi a vioarei
a curs şi a hrănit al, a, ai, ale,/ mi, re, la, sol... şi CHEIE fiecare-i (?!)
(!) vioara cântă singură când moare/ violonistul... iată, se aude
cum tremură albastrul din cicoare,/ cum cad culori din curcubee crude
şi lunecă spre marile canale/ şi lungi ale plecării tocmai unde
stăpânul tainei drege balamale/ şi potcoveşte primele secunde,
să se deschidă iarăşi poarta ceea/ şi să pornească timpul, să reziste
la mers până acum, să ceară CHEIA/ sol, la, re, mi... vioarei celei triste (!)
